Morning!

La semafor

Nu stiu daca v-ati gandit vreodata, ei bine nici eu pana astazi, dar noi oamenii ne pierdem foarte mult timp la semafor. Fiecare avem gandurile noastre, iar la semafor avem dispozitia sa fim numai noi cu ele. Si picioarele, ideal ar fi sa nu cadem din picioare, in caz de suntem pietoni.
Fie ca suntem in masina, in autobuz, la trecerea de pietoni suntem conditionati sa ne urmam activitatile din cauza a 75, 80 sau 95 de secunde pe care trebuie sa le asteptam mereu. Si ne enervam rau, ne enervam si mai rau daca intarziem undeva din cauza lui.
Si am impresia ca nerabdarea asta ni s-a accentuat de cand avem semafoarele astea cu cronometru.
Adica era mult mai simplu sa nu stim cat mai avem, nu mai stateam pe ace, mereu cand intarziam undeva nu-i mai spuneam persoanei care ne asteapta "bai, am prins 2 pe rosu cu 95!", am zice doar "am prins de 2 ori semaforul". Prea multe cifre care se scurg ne induc o stare de nervozitate.
Probabil din acelasi motiv nici nu se mai respecta prioritatea celuilalt cum trebuie; adica eram in masina intr-o zi si stateam la semafor cu 3 masini in fata mea si alte 3 in spate, cand la 10 secunde ramase aia din fata au inceput sa inainteze destul de mult.
La verde eram la mijlocul intersectiei.
Anyway, eu am zis ca de-acum incolo nu ma mai uit niciodata la secundele de la semafor, mai ales ca nu-s eu la volan niciodata.
Ma uit pe cer, in pamant, ma scormonesc in geanta sau dau pur si simplu un telefon.

Campanie antifumat

Campanie strict adresata barbatilor fumatori! (nu stiu de ce am simtit nevoia acestei precizari)

Movie: The Jacket

E povestea unui tip care sufera de amnezie si care trece prin niste intamplari mai putin obisnuite.
Prima replica care iti va capta atentia este "atunci am murit prima data; totul era alb".
Enjoy!

Lungs

Va recomand din toata inima albumul semnat Florence and the Machine.

Iesirea la suprafata

"-S-a intamplat ceva cu vocea ta", ii spuneam incercand sa temperez asaltul de raspunsuri pe care ni le dadeam cu sufocare unul catre altul. Mi-a spus ca n-are nimic, desi am citit exact opusul.
Stiu ca nu era constient de tonalitatea vocii si de felul in care imi rostea fiecare scurt cuvant prin care m-ar fi putut intoarce pe de-antregul catre el, dar s-a retras protejandu-ne pe amandoi. (Nu conta in momentul ala si cu siguranta mai aveam timp sa ne intoarcem asupra subiectului)

Simteam fiecare rasuflare ca o povara mult prea mare pentru mine. Imi pipaiam sangele in nas clocotind, pregatit ca eruptia unui vulcan nervos, dar care dupa el ar aduce linistea.
Ce vulcan erupe distrugand orice in urma lui si readuce apoi bucuria locurilor de altadata?

Cred c-am rasuflat din nou, facand cunostinta pentru a nu stiu cata oara cu opacitatea vocii lui.
Tacerea mea nu-i facea bine, dar nu ma ingrijora atata de tare atunci cand nu ma facea constienta de asta.
Acum ca stiam ma simteam datoare sa echivalez orice ingrijorare, teama si pierdere din el.
Habar n-am cat de bine imi iesea dar din cate am inteles din conversatia lunga si apasatoare, nu faceam eforturi majore, eu si vocea mea.

Am simtit deodata o durere in jurul tamplelor timp in care mi s-a fulgerat intreaga vedere. La scurt timp dupa asta, mi-am simtit ochii inlacrimati.
Cred ca simteam pentru prima data in ultima saptamana, o durere in capul pieptului ca si cum strangeam acolo un cufar de cuvinte pentru care nu gaseam cheia potrivita.

Ma simteam slaba in fata acestui impuls de a regla lucrurile, fardandu-le.
Eram slaba.

Cand am crezut ca stiu ce se intamplase, am avut tresarirea unui inotator care iese deasupra apei, sau a unui orb care incepe sa vada primele culori. Eram in partea opusa a camerei si ma vedeam deja parcurgand de cateva ori de-a lungul spatiul pe unde puteam trece.
Mi-am indreptat capul spre oglinda din colt si pentru prima data am simtit ca zambesc, desi buzele mele nu se miscasera deloc de la lasarea telefonului de la ureche.
Stiam.

In the Closet

Situatia se prezinta asa : sunteti la iubita acasa si in aceeasi seara ea va spune ca nu stie cat va sta sotul la intrunirea de afaceri. Nu vreti totusi sa credeti ca sotul va veni mai devreme acasa, si incepeti sa-i desfaceti sosetele (????) cu dintii.
In clipa urmatoare auziti cheia in usa de la intrare.
Cel mai aproape loc posibil este sifonierul. Nu mai e timp sa va ganditi daca e cel mai sigur loc, e in cale, sigur e pus acolo cu un scop.
Se aud pasii sotului intrand in camera care isi saluta jovial nevasta intinsa pe pat din cauza (?!) unei dureri de cap.
O picatura de sudoare va traverseaza fruntea cat timp simtiti pradatorul aproape de usa care va desparte.
Barbatul isi da sacoul jos si deschide usa sifonierului pentru a o pune la loc, sub ochii inspaimantati ai neveste-sii.
Restul... e in filmulet.

Seven simple rules of going into hiding

1. never trust a cop in a raincoat.
2. beware of enthusiasm and of love, both are temporary and quick to sway.
3. if asked if you care about the world's problems, look deep into the eyes of he who asks, he will never ask you again.
4. never give your real name.
5. if ever asked to look at yourself, dont.
6. never do anything the person standing in front of you cannot understand.
And finally 7, never create anything, it will be misinterpreted, it will chain you and follow you for the rest of your life.

Via : I'm not there (The Movie)

Intrebarea Evei

Azi am stat la o cafea cu Eva.
Eva este, inafara numelui fictiv, o persoana in care am incredere maxima, cred ca mereu am avut incredere in ea, si de fiecare data am sunat-o la orice ora pentru un sfat, o cafea, o plimbare, orice. Cred ca asta e si motivul pentru care pe blog va purta numele meu preferat de fata, nume pe care sper intr-o zi sa i-l dau propriei mele fetite.
Si azi ma suna Eva, cu o falca in cer si una in pamant. Avea nevoie sa vorbeasca cu cineva. A venit la mine, am facut 2 cafele fierbinti si ne-am aprins o tigare.
Parea abatuta.
Intr-un fel, privind-o, ma simteam si eu datoare sa-i spun atatea lucruri care mi se intamplasera in ultima perioada, dar pentru ca din motive obiective n-am facut-o, am lasat pe ea sa se descarce prima.

Eva fusese indragostita mai bine de 2 luni de zile de un prieten de-al iubitului ei. Vorbeam rar dar cred ca-i intelegeam starea perfect, pentru ca adesea nu reusea sa-mi exprime in cuvinte modalitatile in care si-l imagineaza alaturi de ea cu toate apucaturile lui si cu toate ticurile vicioase pe care le aveau amandoi. Ma surprindea uneori, nonsalanta cu care si-l imagina langa ea, atata timp cat iubitul ei era pe langa statutul de om important in compania unde lucra, dar si un tip extrem de good looking.
Totusi nu-i intelegeam mahnirea, aveam deja peste jumatate de ceas stand la tigari in fata cafelelor care doar ce se racisera si ea nu-mi spunea mai nimic.
Stiam ca fusese in Bucuresti pentru o saptamana la shopping, stiam ca facuse nu stiu ce curs de design interior, stiam mai toate preocuparile ei, insa toate astea nu-i furau privirea trista din ochi.

Am intrebat-o ce s-a intamplat. Cand mi-a auzit tonalitatea grava m-a privit rupta de toate obisnuintele ei cotidiene si in secunda doi si-a indreptat capul spre palmele pe care le tinea in poala.
Cred ca nu stia cum sa inceapa si lasa intentionat o pauza inaintea primelor cuvinte care pentru mine pareau din ce in ce mai misterioase.
Incepusem ba chiar sa simt o usoara nervozitate interioara, vroiam sa stiu atat de repede prin ce-a trecut pentru ca apoi si mai repede sa ma gandesc la cum sa-i ridic moralul. Ma simteam cred datoare sa fac asta, ba chiar eram.

Din cateva fraze urma sa inteleg ca tipul de care era indragostita ii marturisise c-o doreste la fel de intens cum il doreste si ea pe el.
Eva ma privea gesticuland in timp ce eu o priveam pe ea si mai confuza.
Stiam ca va veni si momentul in care trebuia sa-i spun ceva.
Imi povestea atat de suparata pe viata si pe ea insasi ca nu-l poate scoate din peisaj pe Henry (iubitul ei) dar ca nici nu se poate lasa pacalita de viata ei de lux uitandu-si inima.
"- Mona, pe Henry il iubesc, il ador si-i multumesc pentru toata iubirea lui, dar Roger parca ma completeaza, parca e exact picatura care-mi lipseste la tot balansul asta monoton al vietii mele!"

Cred ca mereu oamenii au incercat sa vorbeasca cu mine dintr-un singur motiv, pe care de altfel il simt si eu la mine, cred ca sunt extrem de empatica.

Tacuse.
Cred ca era momentul sa-mi aprins o tigare si sa incep sa vorbesc.
Pentru orisice motiv ma puneam in situatia Evei incercand sa-i rezolv ecuatia, postura in care m-as fi aflat si eu, la fel pentru orice alt motiv.
"-Eu cred..."

Ii sclipireau ochii in cap ca ai unui copil care primeste primul cadoul visat, ii vine sa rada, sa planga, sa multumeasca, sa sara de gat.
"-Eu cred....eu cred ca daca prin absurd am juca scenariul unui film de razboi, atat iubitul tau Henry cat si Roger ar trebui sa mearga ca orice barbati la razboi. Ma intreb pe cine ai astepta sa vina mai repede acasa."

S-a ridicat de pe fotoliul pe care zacea in fata mea, s-a dus pana la fereastra mare din sufragerie si si-a ridicat mana drepta in lateral sprijindu-si cotul de cea stanga, formand silueta perfecta a unei doamne care isi duce gandurile undeva in subsolul trairilor sale puternice. Avea de gand sa-mi dea un raspuns, desi eu una nu mi-l asteptam.
Stiam ce inseamna viata langa un iubit perfect ca Henry, si mai stiam ce inseamna picatura lipsa din ea.
Stiam ce inseamna sa fii indragostita si atat si mai stiam care sunt urmarile unei iubiri impartasite ca cea a lui Roger.

Desi am incercat sa glumesc cu privire la ultimele bancuri pe care le zicea Roger si de care eram la curent, n-am reusit s-o scot din starea ei. Bine, nici nu cred ca-mi propusesem asta, cautam doar un timp de ragaz pentru ideile mele.
As fi vrut atat de mult sa-i spun ce-as face eu in locul ei dar m-as fi considerat atat de responsabila de urmatoarele ei luni de agitatie sau chiar de viata ei.
Stiam ca are incredere in mine si poate mi-ar fi urmat sfatul, dar nici eu nu stiam daca ala era un sfat bun.
Aveam senzatia ca daca ii spuneam teoria cu "trebuie sa faci ce simti" mi-ar fi spart capul fara sa se uite.
Ii simteam presiunea ochilor asupra mea, de parca eu trebui sa-i spun ca unui copil ce trebuie sa faca si ea sa ma asculte indeaproape.

A sunat Henry, care era in drum spre apartamentul meu. Trebuiau sa mearga la mama lui sa ia cina acolo.
S-a imbracat repede si in timp ce descuia usa mi-a adresat o ultima intrebare "Tu ce ai face cu iubirea, daca intr-o zi ti-ar da-o Dumnezeu?".

Am inchis usa in urma ei si m-am gandit la cele mai scurte si amuzante raspunsuri pe care sa i le trimit repede prin sms.
Mi-am amintit totusi de ochii ei in timp ce imi adresa intrebarea.
Cu siguranta nu la un raspuns rapid s-ar fi asteptat, iar eu cu siguranta nu aveam nici cel mai mic habar ce sa-i raspund Evei.

Yann Tiersen-In Romania!

Yann Tiersen revine la Sala Palatului in noiembrie.

Cunoscut publicului pentru compozitiile rasunatoare din “Le Fabuleux Destin d'Amélie Poulain” si “Good Bye Lenin”, celebrul muzician francez Yann Tiersen revine in Romania pentru a concerta din nou la Sala Palatului, miercuri, 4 noiembrie 2009.

In 2003, Yann Tiersen isi incheia concertul Solo din Bucuresti in aplauzele publicului impresionat de virtuozitatea interpretarii si calitatea compozitiei “Good Bye Lenin” in fata pianului, a viorii si a renumitului acordeon.

A colaborat cu trupele franceze „Noir Desir”, „Red Cardell”, „Bastard”, si cu britanicii de la „The Divine Comedy”, trupa lui Neil Hannon.

Este membru in „This Immortal Coil”, trupa dedicata reinterpretarii pieselor „Coil”. Artistul canta in luna septembrie 2009 cu Orka, cvintetul experimental din insulele Feroe, intr‑un turneu in Germania si Polonia.

Via http://www.eventim.ro

Candy-opening scene, starring Heath Ledger

WHEN I FIRST MET CANDY
THOSE WERE LIKE THE DAYS OF JUICE
WHEN EVERYTHING WAS BOUNTIFUL
BIRDS FILLED THE SKY
THE GREAT KINDNESS FLED THROUGH US

Redhead-Elephant woman

evening mood.

Fa facultate, in Romania

Cand intalneam inainte oameni care la primul esec rosteau "numai in Romania se intampla lucrul asta" reuseam sa ma strecor departe de ei sau cel putin sa le atrag atentia, pentru ca mi se parea nu nonloial patriei sa spui asta ca-i cam frectie la picior de lemn, dar mai mult de prost gust. Ma enerva si punct. Parva devenise expresie de salutat in Romania.
De cand am inceput sa umblu si sa ma descurc mai mult pe cont propriu, am inceput singura sa-mi dau seama de ce era atat de usor de rostit.
Cred ca daca am inceput sa zic de multe ori "pana mea" inseamna ca o parte din expresie se reduce si la faptul ca se intampla lucrurile de-amboulea, si nu stiu daca e vorba numai de tara noastra sau in general.

Ieri mi-am dat seama dupa lungi discutii si batai de cap ca nu mai am nevoie de un al doilea master, si am zis ca daca tot am niste bani sa-i arunc pe un curs care o sa-mi foloseasca probabil pe viitor.
Curs facut numai in interiorul facultatilor, sa nu uit sa precizez.

De cand am inceput masterul la alta universitate decat la cea unde mi-am terminat facultatea, imi dau seama cat de usor se face in ziua de azi facultate. Cu mana pe inima, mie mi-au sarit ochii din orbite in facultate, si nu incerc sa fiu lipsita de modestie dar e un mare bullshit cu facultatile astea private din tara asta si poate de oriune, diploma aia vine pe ne-simtite, caci in cap nu ramane mare lucru. In fine, atunci cand am inceput masterul vroiam ceva cu program lejer din cauza job-ului, si chiar sunt de acord cu astfel de sisteme mai lejere, dar pentru cei care au 10 copii de crescut acasa sau orice astfel de problema. Numai ca pe mine prea putin ma interesa lejeritatea cred ca mizam mai mult de stradanie dar pe lucruri mai eficiente.
Cred ca incepi sa cresti si creste si creierul din cap o data cu tine.

Si mi-am zis eu sa fac cursul cu pricina la fosta universitate, cea de stat. Sun acolo, deja cand mi-a raspuns cineva, am simtit nonsalanta si sictirul in vocea persoanelor din aceasta facultate. N-am vazut in viata mea oameni mai prostcrescuti in ghilimele si mai ne-amabili ca in acest loc plin de invatamant in el. Cred ca asta a fost si unul dintre motivele pentru care am optat alta universitate, dupa licenta.
Si sun, imi da detaliile, le notez pe foaie. In ultim moment imi vine in cap asa aiurea s-o intreb daca-i musai sa am master in derulare la universitatea lor pt un astfel de curs.
Pfuai, parc-o intrebasem pe tovarasa compatrioata daca poarta Ceausescu chiloti pe el, noaptea. In asemenea hal mi-a raspuns.

Nu inteleg, ma jur. De aici si indignarea mea. De ce ma trebuie sa existe un astfel de conflict intre universitati? Sau de ce trebuie sa nu lasi un om sa-ti bage bani in cont pentru un rahat de curs? Pentru ca si-a urmat studiile in alta parte?
Va zic eu, luati oua in brate, multe multe si aruncati in sistemul asta bologna. Care va obliga sa faceti mastere pe care poate nu le suportati, nici financiar nici altfel, care va pune sa va platiti creditele care intra in buzunarele secretarelor si care va pune sa suportati atatea cacaturi.

This is for Heath Ledger

... 'cause we miss you so much...

MGMT-Kids

A inceput o noua stagiune la teatrul de stat din Constanta. Simteam nevoia unor trompete in momentele astea taram tam tam taaaaaaam.
Si am fost si noi.
La al doilea musical din viata mea de pe scena teatrului, dupa Satra, Stragers in the night deschide portile teatrului din Constanta.
"Piesa este un lejer happening" asa cum am citit intr-un ziar local, cu personaje care au trait in vremea lui Frank Sinatra si Rat Pack.
Desi presa constanteanca considera piesa ca una de criza, un lucru cert este de apreciat, muzica este de nota douazeci si noua.

Asa ca inafara de indemnul meu de a face o vizita teatrului, va indemn sa ascultati ceva ce-mi place mult.

O cu A de mana

Pentru voi poate era o seara buna de orice altceva, eu nu am avut nici un pic de chef sa ies aseara din casa. Si nici nu ma simteam trista asa cum in mod normal o seara ploioasa m-ar fi tinut inchisa in casa, dar nu m-am putut desprinde de camera mea.

La tv erau multe meciuri si m-am gandit ca decat sa-mi petrec seara in compania prietenilor prietenului meu care ar comenta intr-una pasele jucatorilor de pe stadion, cu mine fascinata de expresiile fetelor lor si de semintele cu care m-as indopa in lipsa de orice alta activitate, am ales vegetarea pe propiul teritoriu.

A sunat telefonul dar am respins glorios toate ofertele.
M-am cufundat cu pielea miresmata de gelul de dush inspre un film care mi-a fost recomandat tocmai pentru latura lui psihologica, Hard Candy pe care l-as putea aplauda dar n-o s-o fac.

Saptamana asta citesc Cella Serghi, o autoare constanteanca care povesteste drama unei fete, destin asemanator cu al unei prietene de-ale mele.
Poate o sa-i dau intr-o zi sa citeasca cartea, asta daca nu se va termina foarte prost.

Aseara mama ma sfatuise sa incep un al doilea master, din lipsa de lucruri care ar trebui sa-mi umple viata. La asta am uitat sa ma gandesc.

I never tried to reach your eden

Este absolut uimitor cat de mult se schimba oamenii in timp.
Cred ca se numeste maturizare pana la un punct apoi se transforma in alti termeni pe care n-are nici un sens sa-i trezesc la ora asta. La maturizare ma refer.
Uneori privindu-l nici nu cred ca-i vorba de maturizare, cel putin nu in fata mea, cred ca ne-am uitat obisnuinta de alta data.
Mi-a spus totusi ca-i pare rau ca nu ne mai citim ca alta data, iar eu i-am spus ca n-ar trebui sa-i para, cred ca de-acum suntem cu adevarat noi cu n mare.

Raman cu gura cascata vorbind cu un om care in urma cu cativa ani imi era cel mai apropiat confident si cel mai drag om iar acum parca nici o propozitie nu se mai leaga cum trebuie cand vorbesc cu el.
Am avut senzatia ca e mult ancorat in sistem decat l-am lasat eu ultima data.
Cred ca la un lucru tineam enorm de mult si cred ca l-a pierdut...as fi vrut sa nu se piarda niciodata in multime...

Amintiri din epoca de aur I, in cinema

E foarte mijto filmul pentru ca este bazat pe ceva real, adica nu e orice fel de comedie. E o satira facuta in stil comunist, cu toate condimentele care sa te faca sa razi.

O sa auzi despre cozile de la sifonarii, despre scumpul salam de sibiu, alimentara goala de Craciun, ziarul Scanteia si multe altele.

Toate astea cat sa te bufneasca rasul.

Cu soarele in ochi

Dimineata devreme cel mai apasator este soarele care nu ma lasa sa dorm in continuare.
Imi simt ochii grei si as avea dac-as putea puterea sa bat din degete si sa se stinga lumina asta care desi-mi pare naturala mi se pare c-ar avea puterea intr-un fel sa se stinga. As fi ca old Samantha, clincanind din dejte.

Casa e mai luminoasa acum. Si nu doar pentru ca-mi pica ochii in gura. Atunci cand dau la o parte mochetele din camera si cand imi strang lucrurile si le bag prin usile de la mobila, camera mea ia proportii gigantice.
Ma gandeam azi dimineata in timp ce ma chinuiam si-mi tineam ochii inchisi, ca dac-as fi cat o musca, m-as pierde in propria mea camera. Apoi mi-am dat seama ca dac-as fi prin absurd o musca, as avea o camera pe masura.

Ai mei fac diferite mutari prin casa, schimba sifoniere mici cu mari, schimba tablouri etc. M-am gandit ca nu e rau sa fiu si eu in ton cu spiritul lor inovator, mai ales ca de mult ma tin de mine sa-mi redefinesc camera dar mereu ma simt tracatoare in ea.
M-am hotarat sa-mi schimb atitudinea, pana la urma daca ar fi sa aibe un sentiment sarmana si sa mi-l transmite, cred ca s-ar simti singura, iar eu nu am de ce sa permit asta.

M-am hotarat sa-mi iau o masuta de toaleta, pentru inceput.
Si cand ma simt izolata, suparata sau doar usor trista ma asez in fata ei, ma uit in oglinda, imi dau cu buretele de pudra pe fata usor si-mi alcatuiesc planuri pentru viitoarele mele crime.

Nu asta faceau toate femeile nebune din filmele retro ale copilariei voastre?

Intre timp vom mai poza; ma simt bine zilele astea cu aparatul in mana si-o sa profit cu multa idiotenie de el.

aaaahhhh, trebuie sa ascultati melodia asta...pentru ca mi-a furat inima! :D

Hahaha

Atat am de zis

Imi iubesc prietenii!

This is it!

De la jumatatea lunii octombrie, in toata lumea va rula timp de 2 saptamani filmul structurat din ultimele luni ale lui Michael Jackson in pregatirea celor 50 de concerte din Londra.
Biletele vi le puteti lua de pe data de 27 septembrie, filmul ruland cel putin la noi in Constanta, de pe 28 octombrie pana in data de 12 noiembrie.
Si ma tot gandeam ca asta e unul dintre putinele momente in care ma bucur ca locuiesc in Constanta.
Nu vreau sa-mi imaginez ce va fi in Bucuresti la goana de dupa bilete.



Ma mai gandeam, cum ar fi sa se faca o urna speciala/un cont special in fiecare tara afectata de criza asta financiara, iar banii stransi de pe urma biletelor, care ohooo or sa fie multi, sa fie donati statului in scopul miscarii impotriva crizei.
E un deziderat, dar cred ca Michael ar fi onorat sa faca o ultima donatie pentru oameni.

Emotii de locuri noi

Zilele astea mi-am inapoiat ambitia efortului de a ma prezenta la un interviu.
In ciuda aparentelor de care dau dovada cu usoara nonsalanta, incep sa ma plictisesc de programul mult prea liber care mi se ingaduie sovaitor si astfel gandurile cum ca ceea ce fac eu toata ziua iar ceilalti fac numai in timpul liber, ma nu cutremura caci mi se pare putin cam dur spus, dar imi da usor un disconfort rational.
Cand mi-am facut intrarea la telefon inainte cu 2 zile de interviu, mi s-a parut o sansa de neegalat mai ales ca institutia care urma sa ma examineze era una destul de puternica.

M-am trezit mai devreme ca de obicei si pana sa-mi comut privirea pe toalele pregatite pe pat cu o seara inainte, mi-am mai trecut o data deasupra ochilor prezentarea scurta cu care ma afisam in fata viitorului interlocutor.
Dupa ce m-am asigurat ca nu s-a strecurat nici o greseala, am trecut la programul de voie, ale minutelor 40 in care trebuia sa ma imbrac si machiez.
Mi-am pus perechea de blugi mulati deasupra careia mi-am "atarnat" o camasa in dungi cu maneci 3/4 bufante, insesi camasa reprezentand 3/4 din intreg corpul meu, mi-am pus un inel din cele 3 si o bratara foarte subtire, exlusivista celor pe care le port de obicei si care-mi ocupa o buna parte a incheieturii ambelor maini.
M-am fardat simplu iar parului i-am dat aceeasi forma cu care imaginativ camasii i-as fi da un accesoriu.
In picioare aveam balerini verzi iar sacosa de pe umar era in tonul blugilor de un albastru inchis.

Am intrat in incinta si am fost intampinata de doi jandarmi care in urma privilor lungi m-au intrebat unde merg.
Dupa ce am spus numele sectiei, mi s-a spus un numar lung format din 6 cifre pe care in urma emotivitatii de care dadeam dovada la ora aceea, l-am retinut si format de una singura.
La capatul celalalt s-a auzit o voce de barbat care mi-a spus ca in curand va cobori cineva dupa mine.
Dupa ce am auzit asta, am pus receptorul la locul lui si am privit chipurile namilelor cu care am incercat scurta conversatie de a-i anunta ce mi s-a comunicat.
Ma-ndoiesc ca i-ar fi interesat caci am ramas la stadiul de monolog.

O doamna blonda cu tocuri pe care le puteam auzi apropiindu-se zvelt de mine si de namile, m-a luat in primire.
Am iesit din acea incapere si am intrat intr-o alta dupa ce am traversat o alee ca a unui parc.
In cladirea in care am pasit se auzeau telefoane peste telefoane, voci tipand la ele, oameni care se perindau de colo pana colo, incaperi care se asezau pe culoare ca a unui camin din bucuresti, lungi si saracite.
Mi s-a dat un scaun si am asteptam cca. 30 de minute acolo.
Lucru benefic pentru ce se petrecea in interiorul meu la ora aceea, pentru c-am reusit sa aud cateva voci la telefon care m-au linistit.

Oamenii se tot perindau pe langa mine, barbatii imi mai atrageau cate o privire pe care incercam sa n-o fixez iar femeile erau atente mai mult la cum aratam eu ca si aspect, obiect uitat pe hol.
S-a deschis usa din fata careia tot asteptam.
Un om a iesit si m-a fixat iar din urma lui au mai iesit inca 3.
In timp ce "umplutura" de oameni se imbulzea spre alte birouri, domnul care juca personajul principal imi ia mana intepenita si mi-o saruta.
Ma invita inauntru si imi povesteste despre natura jobului.

Ma relaxasem.
Urma un moment in care eu incepeam sa-mi fac o scurta biografie.
Dac-as fi avut cum, mi-as fi numarat clipirile din ochi ale momentului dar nu cred c-au fost multe.

Am iesit de acolo zambind si m-am indreptat rapid spre iesirea care m-ar fi scos total din nelinistea evenimentului.

Amelie Poulain

Mare lucru nu fac momentan, desi aparent asteptam clipele in care sa nu am ora de ajuns undeva si nici sa fiu presata de un program deja stabilit si de nimic.
Adica nu fac altceva decat sa citesc carti, sa vad minim 4 filme pe saptamana ( performanta depasita de mult de la 1 film la 2-3 sapt ), sa ies la sucuri, petreceri, cafele si eventual sa mai si plec prin weekend in locuri unde sa ma pot relaxa ... de la atata stres.
Uau, daca as reusi sa gasesc si un sot super bogat as putea face asta toata viata!

Lumina acestei relaxari mi-a fost sumbrita cand am primit invitatie la nunta unei prietene vechi cu care obisnuiam sa-mi sparg capul pe bara unde bateau babele din cartier, covoarele.
Stop cardiac si nu alta!
Am fugit imediat la portofel si m-am uitat in buletin sa vad cati ani am ca sa ma linistesc ca inca mai am timp sa copilaresc pana sa ma marit.
...si am avut din nou puls.

Azi la statusul unui vecin mai mare cu doar 1 an decat mine scria : cine are placerea sa ne fie alaturi pe .... septembrie la Casa Casatoriilor...bla bla.

Am avut un moment de "eu cu mine", adica a se intelege ca n-am mai trecut prin presiuni d-astea de maritat prieteni buni, vecini, samd.
Nimeni dintre cei dragi mie nu s-a luat inca!

Apoi mi-am dat seama ca in general maritisul nu vine o data cu varsta sau cu presiunea data de parinti, situatie, viata etc, cred ca vine atunci cand simti ca trebuie sa faci pasul.
so... :D me smiling again...

De indignare am terminat un film pe care nu apucasem sa-l termin zilele trecute si pe care vi-l recomand si voua!

Iar voi cei care aveti de gand sa va luati si stiti ca tin la voi, incercati sa mancati si voi iaurt cu coacaze, muraturi cu pepene si toate astea care va dau afara....gandurile sumbre! :D

Michael Jackson-Un simplu tribut

Cred ca orice om din momentul in care se naste si pana moare trece printr-o gramada de probleme si se infrunta cu o mie de stari noi si situatii dezamagitoare carora trebuie sa le faca fata. Fie ca cineva asteapta in umbra si spera ca totul sa iasa bine pentru ca esti un simplu om sau chiar Michael Jackson, mijlocul cel mai de pretz este sa continui, sa razbesti macar pentru ochii care te asteapta s-o faci.

Noua, oamenilor, intotdeauna ni se vor ascunde lucrurile importante. Face parte din regula de aur a sistemului din care facem parte, si toata lumea stie asta. Daca ni s-ar divulga toate secretele bine ascunse ale acestei lumi probabil ca in primul rand nu am mai fi in siguranta noi de noi iar in al doilea rand am da peste cap toata securitatea si tot succesul convietuirii pe acest pamant, noi cu noi.
Ce am citit eu in ultimele 2 zile, au fost raspunsuri la intrebari pe care le aveam de foarte mult timp cu privire la viata lui Michael Jackson.
Ceea ce aduce interesant aceasta carte inafara marilor secrete care ne-au fost ascunse, noua fanilor, sunt simple tributuri ale multor lucruri care s-au intamplat de-a lungul timpului, dar de care oamenii s-au ferit, cei care le-au cunoscut, sa le divulge.

Prin aceasta carte l-am cunoscut in primul rand pe M. J. ca si copil privat de copilaria obisnuita, cu jocurile si libertatea ei. Am cunoscut copilul care zambea si era fericit in spatele sticlei dar care isi dorea in fond si el o copilarie normala.
Toate acuzatiile aduse la tv in ultima vreme tatalui sau au in mare dreptate. Poti acuza omul care i-a suflat copilaria Regelui dar nu-i poti da in cap omului care detine meritul reusitei unui asemenea om.

Apoi am cunoscut omul MJ cu problemele lui de sanatate, care sunt nenumarate : de la vintiligo (dinstrugerea celulelor pigmentare ale pielii), la LES ( boala prin care sistemul imunitar al bolnavului nu poate face fata intre tesaturile proprii si intrusi, atacandu-le).
Acestor boli suficient de ingrijoratoare li se pot adauga multe altele prin care Michael a trecut de-a lungul vietii : acneea severa care l-a marcat psihic punand bazele obsesiei de mai tarziu privind fata lui, spartul nasului in timpul unei repetitii, parul ars in timpul filmarii reclamei de la pepsi si de ce nu stresul cauzat de oamenii care s-au hotarat peste noapte sa-l infunde in puscarie si datorii punandu-i in brate cele mai jenante acuzatii.

Femeile din viata lui si viata amoroasa a starului ne arata nevoia omului de afiliere, nevoie mult mai puternica decat la orice adolescent normal care isi traieste varsta la cote normale. "Nu-mi doresc sa insemn totul pentru toata lumea, dar mi-ar placea sa insemn ceva pentru cineva" (MJ).

Ceea ce aduce aceasta carte in lumina, exact cum va spuneam este un lucru extraordinar. Autorul ne vorbeste despre razboi, despre presedintii SUA in lumina retrovizoare a marilor genii ale acestui pamant care n-au facut altceva decat sa se alature de oameni si sa le transmita ganduri de pace si iubire. De la John Lennon pana la Michael Jackson drumul este lung si batatorit dar din prisma nevoii conducerii americane de a muta fronturile de lupta ca intr-un joc si din nevoia de a vinde oamenilor gogosile care trebuiesc mancate mai intai, sistemul ne fereste atat de finut iar de informatii pe care nu trebuie sa le stim.
E aici o intreaga istorie de vorbit, timp si spatiu pe care nu le am la dispozitie si cel mai sigur in momentele astea ar fi sa luati voi cartea si sa cititi.
Tot ce trebuie retinut este ca lumea ii va ajuta mereu sa creasca pe oamenii care vor transmite mesaje frumoase oamenilor si-i va uni, dar tot ea ii va infunda si in pamant atunci cand nu va mai fi nevoie de ei.

Trecerea lui MJ de la o religie la alta si controversele pe care le-a facut acest lucru este un alt capitol interesant al cartii.
Desi suntem mici si credem ca religia nu mai reprezinta ca o data punctul de decizie forte al acestei lumi, miracolele se intampla pana si in zilele noastre...

Decesul in sine al Regelui imi pune din nou mari semne de intrebare, din cauza doctorului cardiolog care si-a schiopatat rolul in acest teatru trist.
De la administrarea stupida a analgezicelor care sa-i provoaca somn starului pana la moartea lui pana si un copil ar putea sa intelege, mai ales ca este o diferenta de la cer la pamant intre anestezie si somn. Din anestezie nu te trezesti odihnit, pentru ca anestezia nu e acelasi lucru cu somnul.
Administrarea repetatelor anestezice din acea noapte reiese exact imposibilitatea vreunei fiinte omenesti de a-l mai trezi pe Michael din somnul care avea sa ne intunece sufletele.
Un citat de pe un blog caruia autorul ii pastreaza anonimatul, se potriveste de minune " Cei care l-au ucis pe MJ ar fi trebuit sa se gandeasca de doua ori, pentru ca, dupa moartea lui, numarul fanilor s-a dublat-iar eu sunt unul dintre ei".

Posibilitatea ascunderii lui nu este exlusa nici in aceasta carte, fapt care imi intareste si mai mult campul visator, mai ales ca-i placeau foarte mult farsele si deghizarile.
"Dar la urma urmei, daca el ar fi ales sa ne pacaleasca pe toti, l-as intelege."


"Si totusi nu e lasat in pace nici acum, asa cum nu a fost lasat toata viata. Poate ca zvonurile sunt intretinute de media, cu un scop. Dar la toate acele intrebari care se ridica, eu as raspunde printr-o alta : unde, in lumea asta, ai putea sa te ascunzi, atunci cand te numesti Michael Jackson?".




Autorul cartii il gasiti aici : http://tara-noastra-de-kko.blogspot.com/

Concluzia zilei

Inapoi de pe malul Dunarii, unde pe langa uzualul distrat si facut poze, am terminat aproape o carte exceptionala despre viata lui Michael Jackson, privita in oglinda intregii lumi si a intregii manipulari sistematice.
Eram eu cu cartea in mana si expresia fetei mele era de genul : ahaaaaa!!!!!

Promit sa vorbim maine despre asta, pana atunci o termin si ajung sa-mi structurez ca lumea si concluziile pe care trebuie sa vi le spun.
O sa ramaneti uimiti cat de putin stim ...

Aventuri, in bucatarie

10:35 : raza de lumina obraznica.
10:50 : imi fuge un gand c-ar mai fi cineva prin casa si daca cumva n-ar mai fi usa de la apartament ar trebui sa fie deschisa.

10: 55 : eu preparand o cafea rapida si minunata de cum oamenii m-au lasat dormind cu usa deschisa la intrare. paranoia pe dracu!
11: 20 : in timp ce-mi savuram o a2a tigara matinala, imi aduc aminte de Pishu (pisica lui) care trebuia sa fie undeva prin apartament.

11:20: 13 : Pishuuuu! Pishuuucuuuuu!
11:30 : deschid usa frigiderului si imi spun in gand ca mai bine n-o deschideam.
11: 40 : nadragii pusi pe mine si o tai spre supermaket in cautarea unei solutii.

11:43 : musaca, cartofi la cuptor, budinca, tocanita de legume, tocana de cartofi .... ce mai stiam sa fac?!
12: 20 : terminam de curatat cartofii si cautam bulionul, in timp ce aveam conversatii filosofice cu pisica

12: 40 : totul era in tava
12: 41 : nu se aprinde cuptorul!
12:42 : du-te ba la naiba ca nu se poate, aprinde-te!
12:45 : ....me calling Iulia.
12:45: 20 : abonatul cosmote ... mananca vinete pe paine.
12: 45 : 40 : .... me calling Cristina.
12: 45 : 47 : .... eu explicandu-i cristinei ce tip de aragaz am in fata ochilor si cum ar trebui sa aprind cuptorul in care nu intra pic de gaz.
Raspunsul cristinei : .....nu era cel pe care mi-l doream.

12:47 : Yahoo Messenger - login.
12: 48 : Carmeeeeen, stii aragazele alea care nu au tavita jos la cuptor si care.....
12 : 53 : dupa sfaturile prietenei mele Carmen, care avea aragaz de genul ala, cuptorul NU primea gaz!

12: 57 : suna telefonul. E el.
13: 00 : nu vroiam sa-ti spun asta da' acum ti-o zic : habar n-am cum se aprinde cuptorul tau!
13: 00: 10 : daca are vreo relevanta, nici eu nu stiu cum se aprinde cuptorul tau.
13: 01 : me laughing.

13: 03 : ....deci faci cum ti-am zis si te sun in 5 minute.
13: 07:55 : suna telefonul. bai nu se aprinde!
13: 08 : 30 : lasa-le asa ca vin eu si ii dau drumul!

13: 10 : multumita dupa ultimul raspuns ma gandesc ca niste snitele pot fi facute rapid si pe un ochi de la aragaz.
13: 15: cautam un chibrit prin casa! In mama ma-sii daca nu ma plimb cu chibritu prin toate gaurelele cuptorului! O sa te aprinzi tu nenorocitule!

13: 17 : ma apucam de snitele, in urma bataliei pierdute cu simpaticul cuptor.
13: 45 : incerc sa-mi aprind o tigara la aragaz si imi sare ulei incins pe un obraz.
13: 45 : 02 : o picatura numai!

13: 45: 15 : eu injurand in timp ce dadeam vina pe pisica care era cam plictisita de mine pe ziua asta.
14: 15 : ma chinuiam sa pricep logica cu care cineva ar construi un asemenea aragaz si cum de i-ar veni cuiva in minte o posibilitate necunoscuta de mine de a aprinde cuptorul.
14: 30 : ma sfatuiam cu Pishu.

15: 20 : tolanita la pc si ascultand muzica aud cheia in usa. E el! Dezlegatorul de enigme ale cuptoarelor !
16 : 30 : .... am terminat si noi de mancat.

Esteban Diacono-Let yourself feel

....in primele cele mai frumoase clipuri vazute vreodata!

Via- http://santiaggo.ro/

Despre putere si curaj

Exista o lupta insetata de putere pe care mi-ar placea tare mult s-o contest dintr-o alta latura decat cea din care ma aflu acum.
Probabil si pentru ca afectata de setea cu care oamenii lovesc fara pic de moralitate in ei, ma regasesc in postura de a comenta si de a ma victimiza.
Nu e asta intentia mea, totusi nu pot trece neobservand si necomentand ceea ce se intampla la ora asta in capetele multor oameni de varsta mea sau mai mari decat mine.

Ceea ce nu se intelege clar este ca puterea dupa care ne taram toti prin toate lacasurile, nu ne face mai grei, mai rai, mai tampiti ci doar superiori celor care ne-au ramas in urma.

Principiul este telul dupa care ne traim viata dupa standardele propriilor pofte, dar cand principiile noastre nu sunt in concordanta cu societatea sau cand probabil nu putem vedea ca principiile noastre tind spre absurd pana la a calca in picioare vietile altora, atunci cineva ar trebui sa se gaseasca cineva si sa puna punctul pe i.

Azi vorbim despre curajul de a spune stop, despre taria de a ne regasi departe de nevoia banului si a sistemului care ne face mai slabi, mai usor de manipulat, mai prostanaci.
Sistemul este construit pentru noi oamenii, de catre noi oamenii, el face doar sa nu ne scapam din hora asta, insa tot sistemul este facut si sa ne puna la incercare fortele, curajul si puterea de a continua, folosindu-si armele cele mai de pretz - oamenii.

Dupa cum va spuneam acum cateva zile, am hotarat sa spun stop.
Motivele mele au fost diverse, de la nevoia de a-mi diversifica activitatile, de la nevoia de a nu cadea in plafonare, de la pastrarea principiilor cu care probabil o sa mor linistita, insa macar stiu ca asta nu va afecta pe nimeni din jurul meu, pana la nevoia de nu ma pierde in multime.

M-am saturat sa fac jocul altora, m-am saturat sa ma cufund in problemele zilnice pe care altii mi le cauzeaza pentru ca vor ei si m-am saturat sa fac ceea ce nu-mi place.

Nu intentionez sa va sfatuiesc sa-mi urmati exemplele si ideile dupa care-mi guvernez viata, poate am avut un curaj nebunesc pe care-l voi regreta, dar nu indeajuns de mult incat sa incetez sa zambesc pentru toate lucrurile care-mi vor cauza acel zambet.

Succes!

The Reader

Libertatea, iluzie de moment

Pentru cine inca nu stie, pentru cine a stiut dar n-a putut ajunge, pentru cine a considerat mai important sa ajunga in alta parte decat in Friends, aseara a avut loc prima (cel putin pentru mine) expozitie de idee.
3 constantence pasionate si nu numai de arta au realizat aseara o expozitie, pe numele ei 23, invartindu-se fiecare in stilul caracteristic, in jurul conceptului de Libertate.

Personal vorbind, am savurat la maxim ideea fetelor, aprecieri cred c-au primit o gramada din partea celor prezenti iar mesajul cred c-a fost inteles de toata lumea.
Deci pana va imbracati voi sa mergeti in Friends ca sa vedeti despre ce este vorba, eu va pun aici niste poze :

Despartire

Multe lucruri s-au intamplat astazi.
Ma culcasem cu niste ganduri de aseara, ganduri pe care le-am adunat si inradacinat cu mult timp in urma.
Stiam ca azi va fi ziua cea grea, stiam ca azi voi dezamagi oameni dragi, stiam ca azi cineva ma va injura si mai stiam ca azi ma voi desparti de cineva pentru care stransesem multa afectiune.

Va jur ca in general deciziile importante din viata au 2 suisuri, sau cel putin asta am invatat eu.
Nicioata o decizie importanta nu va va lasa sa impacati in mod egal si capra si varza.
Mi-am luat inima-n dinti; mereu cand ajung la momente de genul asta incerc sa imi impun ca lucrurile se intampla normal si ca asta oricum se intampla la un moment dat, deci eu trebuie sa fiu pregatita oricand pentru propiile mele decizii.
Numai ca nu eram.

Pe drum am urmat cursul normal al autobuzului cu caldura lui specifica, cu chipurile comune de fiecare dimineata, cu altele noi si cu mirosul specific de aer inchis si statut.
Ma gandeam ca niciodata n-am profitat de peisajul din troleu si mereu m-am cufundat in melodiile din mp3, sau la oamenii din jurul meu.
Azi ochii imi erau strict asaltati de peisaj, de oras, de locurile pe care le-am batatorit de 10 mii de ori dar care nu aveau aceeasi semnificatie ca atunci, in momentul acela.

Mereu ne lasam o parte din noi prin locurile pe unde mergem, eu stau 3 zile maxim in excursiile mele si povestesc despre ele o viata intreaga, uneori stau 2 ore de vorba cu un om la masa si vorbesc despre el la toata lumea, iar atunci cand imi impart afectiunea in mod constant la multi oameni pe care-i vad zilnic si care-mi cunosc toate emotiile si toate starile mele de la suparare la bucurie, atunci imi dau seama ca o parte din mine am lasat-o in acel loc, cu ei.

Am plecat cu lacrimi in ochi de acolo, si am mers mult...mult de tot am mers, pana cand am ajuns acasa, doar sa ma linistesc din vuietul care avea sa vina peste mine...

Un sfarsit, e mereu un nou inceput...

Despre lacrimi si egoism

Vorbeam in seara asta la masa ca de obicei vrute si nevrute. Ca asa-i frumos, despre vrutele si nevrutele fiecaruia dintre noi.
Si ma intreaba la un moment dat un prieten "Mona, cand ai plans tu ultima data?".
Irelevant, raspunsul meu, ceea ce vroia el de fapt sa-mi spuna era ca nu mai plansese de mult si ca-i era dor.
E dorul ala de a da afara din tine o tensiune. Tragica sau netragica starea pe care o chemi, chiar e nevoie de lacrimi, uneori.

Mi-a facut sa-mi aduc aminte de unul dintre cele mai sincere si frumoase momente din viata mea, pe care l-am petrecut prin martie in Sighisoara.
Asta apropo de plans.

Imi aduc aminte ca era perioada abia urmatoare intalnirii mele cu Radu, si eram in primele zile de indragosteli, petrecute pe urmele cetatii vestite.
Era noapte tarziu, tin minte ca era trecut de ora 12 si pentru ca ne recomandase cineva sa vizitam cetatea noaptea deoarece este mult mai bine scoasa in evidenta de umbre si luminile care cadeau exact unde trebuia, ca sa zic asa, am zis s-o taiem usor la pas.
Si aveam in gand atunci sa ne luam niste alcool ca sa ne incalzim si sa ne jucam ascunsa in cetate.
Na, e destul de ciudatel asa locul noaptea, adica nu va trebuie mult ca sa luati tripuri p-acolo.

Alcoolul l-am luat, la ideea cu jocul am renuntat pentru ca era slab populat si mult prea mult intuneric in jur.
Si dupa ce-am mers prin locuri intunecate, impinsi de umbrele si bataia vantului care aveau o muzica parca special pusa pentru Sighisoara la ora aia a noptii, dupa ce am trecut prin noapte aia prin fata casei lui Vlad Tepes care avea un neon care palpaia, exact ca-n filmele de groaza, neon care a2a zi era inexistent, lucru ciudat pentru niste constanteni in mama ma-sii, ca Mazare nu ne face surprize d-astea ca-n filme; am ajuns intr-un loc luminat zero.
Adica, am stat cateva minute sa ne decidem ca vrem sa continuam drumul.

Si bine ca l-am continuat.
De-acolo de unde am ajuns noi, exact in spatele bisericii din deal, se vede absolut TOT.
Nu cred ca v-am povestit atunci lucrurile astea, asa ca vi le spun acum.
Momentul a fost tare rau, pentru ca tot drumul eu si Radu am filosofat despre "cat de mult vrei sa opresti timpul in loc, si cat de mult vrei apoi sa-l pornesti...pentru a mai trai clipele alea pentru care vrei sa-l opresti".

Si am ajuns acolo, va jur ca vedeam sau cel putin aveam impresia ca vad toata lumea.
Vedeam trenul care taie Sighisoara de la Medias spre Cluj, il vedeam cum mergea prin fata mea, de parca era pus pe o plansa. Vedeam casele, neoanele, muzeul, oamenii, de parca erau figurine. Parca-i aveam in palma.
Mi-au dat lacrimile de fericire.
De bucuria acelor imagini care mi se derulau atat de ...normal prin fata ochilor.
Siti la ce m-am gandit in secunda imediat urmatoare fericirii mele?

Mi-au trecut prin minte, rapid asa, cate o secunda din chipul tuturor oamenilor de-acasa...mama, tata, bunici, prieteni buni, cunoscuti etc etc, ei si chipul lor de bucurie in fata lucrurilor pe care eu le vedeam.
Imi doream sa-si lase treburile de acasa, sa se urce in tren, fie c-o faceau acum sau peste 10 ani, dar sa-i stiu trecuti prin emotiile pe care le-am avut eu in momentul ala.
Imi doream asa mult asta, incat i-am dat raspuns lui Radu, ca vreau sa-l opresc, timpul, dar cu siguranta vreau sa-l pornesc pentru toti ei, ca sa vada si ei ce vad eu.

Concluzia din aceasta seara cu bunul meu prieten, a fost ca nu suntem, noi oamenii, atat de egoisti precum parem.
Sigur ca suntem, dar numai in prima faza.
Vorba lu' Sch : "daca e sa aleg intre noi 2, iti dau in cap acum pe loc, iar abia apoi vin si-mi cer scuze pentru asta."

Concluzia 2 : Mergeti in Sighisoara!

Ouch...

Thank you for bringing a world together!

Asta e unul dintre momentele alea cand iti dau lacrimile, pentru faptul ca esti roman!
Ma bucur ca exista oameni si in tara noastra care s-au gandit sa faca asa ceva!

Genial!

Stufstock no. 7!

Azi noapte a fost Stufstock no. 7!!!

Cu Zob in prima linie de incalzire care pe bune, nu stiu daca ati observat, Zob sunt mereu primii si dau impresia ca ei sunt de umplutura sau sunt platiti pentru a face incalzirea da' lumea chiar asculta acasa mult Zob, asa apoi E.M.I.L de care mi-a fost dor dar cu o singura obiectie : cum rahat sa canti din 7 melodii, 4 noi?!
Astia au facut o chestie haioasa de care dupa toti oamenii din jur au avut ce comenta, i-au indemnat pe oameni sa faca un fel de wall of death, un moshpit, adica sa se desparta in 2 tabere si la semnalul lui sa intre unii intr-altii. Na, in general actiunile astea nu se fac pe genuri de muzica ca cele de aseara. Ca nu e feeling.
Doar ca na, a si zis omul, avea si el un vis de mic copil sa faca lumea asa ceva la un concert de-al lui. Si cum visele se implinesc numai in vama veche...

Apoi am ascultat Kumm pentru prima data in concert si m-au impresionat clar mai mult decat pe disc, deja ma gandesc sa fac un top 5 al vocilor bune din Romania la ora asta, si clar printre Travka, Urma, Byron si altii s-ar incadra si tipul de la Kumm.

Apoi au fost astia de la Timpuri noi care au facut muzica si teatru pe scena.
In momentul asta a inceput ploaia, si a tot plouat. Trageam dintr-o tigare lipita de gardul care desparte scena de oameni, ploaia curgea pe mine si stiti ca m-a dus gandul la concertul din vara trecuta din Bucuresti.
Despre Metallica vorbesc, cand fumam cu capul aplecat si tigara imediat scoasa dintre buze o tineam in dreptul gurii dupa fiecare fum, ca sa nu mi-o ude ploaia.
Asta a fost si aseara. Ehe, e un feeling urias!

Seara au incheiat-o moldovenii!! Zdob si zdub!
Mirosea printre oameni intr-un hal a bere, vodca, din cand in cand a iarba, a piele arsa de soare si apoi plouata, a par plouat si noi tot saream, saream si saream.

Trebuie sa va spun un lucru foarte tare care l-am auzit aseara : Zdob si Zdub este singura trupa care i-a facut pe rusi in Moscova, mai precis in Piata Rosie din Moscova, in deschiderea unui concert RHCP sa cante frenetic in romaneste!

Gata, no more talking... ma duc sa-mi fac un ceai, probabil toata saptamana o sa beau ceai...
Great show last night!!


Zdob si Zdub - Hora Cosmica

Jentuta mea mare

Daca-mi fura ieri cineva poseta cred ca se strica de ras.
Aveam o pereche de chiloti, pijamale roz cu alb (maieu si pantaloni scurti), o borsetuta cu machiaje, un deodorant, o cutie de servetele umede d-aia mare de sters copiii la fund ( ca miros mai bine decat astea normale parfumate), o cutie de iaurt, 2 felii de paine, un pachetel de drojdie (pentru mama, nu ma apucasem eu de cocaturi), si cateva accesorii care-si fac mai mereu rotatia prin posetele mele : bratari, cercei, inele, clame de par.

Da, geanta mea e imensa...:D

Azi ascult ....

"Asta nu e Romania noastra!"

In general nu vorbesc despre politica si despre vreo noua masura jignitoare sau nu la adresa conducatorilor acestei tari sau in mod particular a oamenilor politici, insa de curand am prins o stire foarte tare la tv.
Mi-a placut ideea si-mi place miscarea.

Asta e povestea...
"Nu se mai poate asa! Suntem milioane de romani destepti!"
Petre Tutea nu a luptat o viata pentru ca d-ra din Bamboo si un cioban sa fie alesi sa ne reprezinte in Parlamentul European.
Probabil se rasuceste in mormant cand vede un popor cultivat ascultandu-si conducatorii schimonosind cuvantul Google.
Toti cei care au murit la Revolutie nu au facut-o pentru ca noi sa ajungem sa fim batjocoriti si sfidati de doamne cu tupeu ce beneficiaza de bugete de milioane din banii nostri. Avem o responsabilitate fata de cei de dinaintea noastra care au crezut in noi, fata de noi insine si fata de copiii nostri, sa actionam.

Ni s-a inculcat ideea ca nu putem face nimic, ca orice tentativa este sortita esecului, ca nu ne putem uni, ca suntem un popor de incapabili! Nu suntem!
Trebuie spart acest tipar care le convine de minune analfabetilor si hotilor care ne conduc", spune Alexandra in manifestul postat pe Facebook.

Cu aceasta atitudine, Alexandra a atras atentia presei. Bussiness Standard considera ca gestul ei ar putea deveni prima miscare grassroots de amploare din Romania.
Aceasta tanara sustine schimbarea clasei politice si administrative iar in locul celor care ne conduc acum propune oameni de valoare care au demonstrat ca pot construi ceva pe cont propriu si ca pot mobiliza increderea si energiile celor ca ei.

Alexandra da startul si nominalizeaza 5 oameni pe care ea ii considera competenti si de valoare, acesta fiind un exemplu pentru toti cei care ii sustin curajul de a arata ca exista si o alta Romanie. Pe lista ei se afla Camelia Sucu, femeie de afaceri de succes, muzicianul Damian Draghici, artist premiat cu Grammy, jurnalista Floriana Jucan, Edy Uzunov, proprietarul Regatta si Mihaela Nicola care este antrepenor in PR.

"Suntem milioane de romani educati- ne-am tocit coatele pe bancile scolilor, am trecut prin emotiile examenelor, prin stresul sesiunilor, multi am facut Master, Doctorate, in Romania si in strainatate, am visat sa schimbam lumea… ca sa ne conduca niste analfabeti acum?”. Aceasta este provocarea, ca oamenii care se simt nedreptatiti in acest sistem defect, sa nu mai joace rolul “strutului”.

Ce urmeaza?
"Am inceput demersurile pentru a infiinta o fundatie care are ca scop gasirea oamenilor de care avem atata nevoie- saptamana aceasta vom face un prim pas, foarte important, acela de a depasi sfera Facebook-ului. Odata identificate persoanele in care avem incredere ca ne pot reprezenta, urmatorii pasi sunt: partidul, campania si alegerile din toamna. Nici mai mult, nici mai putin".

Poate la prima vedere vi se va parea o simpla miscare de imagine a unei tinere si dupa ea multimea care i se alatura ca unui efect de turma, ei bine va sfatuiesc sa cautati mai multe pe Facebook inainte de a va inscrie in aceasta asociatie si daca sunteti de acord atunci sa va si exprimati acolo cu un punct de vedere propriu.

Saluti!

Mosuleti, Chirila, revolutie si Varlai

In stil caracteristic ne-am transformat in niste mici monstruleti mosuleti care vin de la munca, se aseaza in fata pc-ului isi trag filmuletul si in acest timp se gandesc sa isi faca si de mancare.
2 joaca pocker pe bete de chibrit, cineva gateste in stilul romanesc cartofi prajiti cu carnati afumati, se aud niste rasete din cauza unui seinfeld iar eu ma gandesc c-ar trebuie sa-mi scriu intamplarile pe blog, daca tot lumea se face utila in vreun fel comunitatii.

Chirila devine antipatic pe sticla, numai atunci cand are microfonul in mana, asta pentru ca ma sacaie vocea lui pe noile tonalitati din Vama, cred c-ar trebui sa-i spuna cineva sa se lase de muzica si sa se tina doar de scris.
Si eventual daca nu rezista tentatiei de a nu ne canta, cel putin o poate face prin acelasi stil vama veche sau eventual cu aceleasi melodii vechi din trupa cea veche.
parerea mea.

Azi mi-am dat seama ca-s multi oameni nenorociti de ganduri, o tanti a venit azi la mine la munca sa-mi zica sa-i fac calcule la niste produse de reinoire a casei dar sa fie mai ieftine pentru ca ea n-a furat in timpul revolutiei, nimic.
Ne zicea toate astea in timp ce tonul ei era destul de ridicat, am diagnosticat-o fara timp de gandire ca : trauma de gradul IV postrevolutionista.
Cineva de langa mine si-a permis sa-i spuna : "ptiu, daca furati si d-voastra macar va dadeam produse mai scumpe".
N-a gustat, am dat toti din cap ramanand la acelasi diagnostic.

Cred ca ma minuneaza optimismul din ochii unui om de la mine din cartier, pe care toti il cunoastem, inainte sa scriu "om de la mine din cartier", am scris "boschetar" si dupa am sters, pentru ca nu este asta, cel putin nu pentru noi. Cred ca el e emblema cartierului, mereu danseaza, cu o bere in mana iar pe fata lui are afisata mereu o bucurie nebuneasca, numai atunci cand lumea rade la el sau ii zambeste.
Azi dimineata cand am plecat eu ploua, iar el statea suparat sub o copertina, privind lumea zgribulita si careia nu-i mai putea atrage atentia.
Nu va puteti imagina ce se citea in ochii lui de azi, pret de 3 minute a transmis toata supararea si dezamagirea care se poate exprima pe o fata de om. TOATA.
El e Varlai.

E sec dar trebuie sa inchei, s-a luat filmul si e musai sa-mi las timp si de o tigara inaintea lui.