Intrebarea Evei

Azi am stat la o cafea cu Eva.
Eva este, inafara numelui fictiv, o persoana in care am incredere maxima, cred ca mereu am avut incredere in ea, si de fiecare data am sunat-o la orice ora pentru un sfat, o cafea, o plimbare, orice. Cred ca asta e si motivul pentru care pe blog va purta numele meu preferat de fata, nume pe care sper intr-o zi sa i-l dau propriei mele fetite.
Si azi ma suna Eva, cu o falca in cer si una in pamant. Avea nevoie sa vorbeasca cu cineva. A venit la mine, am facut 2 cafele fierbinti si ne-am aprins o tigare.
Parea abatuta.
Intr-un fel, privind-o, ma simteam si eu datoare sa-i spun atatea lucruri care mi se intamplasera in ultima perioada, dar pentru ca din motive obiective n-am facut-o, am lasat pe ea sa se descarce prima.

Eva fusese indragostita mai bine de 2 luni de zile de un prieten de-al iubitului ei. Vorbeam rar dar cred ca-i intelegeam starea perfect, pentru ca adesea nu reusea sa-mi exprime in cuvinte modalitatile in care si-l imagineaza alaturi de ea cu toate apucaturile lui si cu toate ticurile vicioase pe care le aveau amandoi. Ma surprindea uneori, nonsalanta cu care si-l imagina langa ea, atata timp cat iubitul ei era pe langa statutul de om important in compania unde lucra, dar si un tip extrem de good looking.
Totusi nu-i intelegeam mahnirea, aveam deja peste jumatate de ceas stand la tigari in fata cafelelor care doar ce se racisera si ea nu-mi spunea mai nimic.
Stiam ca fusese in Bucuresti pentru o saptamana la shopping, stiam ca facuse nu stiu ce curs de design interior, stiam mai toate preocuparile ei, insa toate astea nu-i furau privirea trista din ochi.

Am intrebat-o ce s-a intamplat. Cand mi-a auzit tonalitatea grava m-a privit rupta de toate obisnuintele ei cotidiene si in secunda doi si-a indreptat capul spre palmele pe care le tinea in poala.
Cred ca nu stia cum sa inceapa si lasa intentionat o pauza inaintea primelor cuvinte care pentru mine pareau din ce in ce mai misterioase.
Incepusem ba chiar sa simt o usoara nervozitate interioara, vroiam sa stiu atat de repede prin ce-a trecut pentru ca apoi si mai repede sa ma gandesc la cum sa-i ridic moralul. Ma simteam cred datoare sa fac asta, ba chiar eram.

Din cateva fraze urma sa inteleg ca tipul de care era indragostita ii marturisise c-o doreste la fel de intens cum il doreste si ea pe el.
Eva ma privea gesticuland in timp ce eu o priveam pe ea si mai confuza.
Stiam ca va veni si momentul in care trebuia sa-i spun ceva.
Imi povestea atat de suparata pe viata si pe ea insasi ca nu-l poate scoate din peisaj pe Henry (iubitul ei) dar ca nici nu se poate lasa pacalita de viata ei de lux uitandu-si inima.
"- Mona, pe Henry il iubesc, il ador si-i multumesc pentru toata iubirea lui, dar Roger parca ma completeaza, parca e exact picatura care-mi lipseste la tot balansul asta monoton al vietii mele!"

Cred ca mereu oamenii au incercat sa vorbeasca cu mine dintr-un singur motiv, pe care de altfel il simt si eu la mine, cred ca sunt extrem de empatica.

Tacuse.
Cred ca era momentul sa-mi aprins o tigare si sa incep sa vorbesc.
Pentru orisice motiv ma puneam in situatia Evei incercand sa-i rezolv ecuatia, postura in care m-as fi aflat si eu, la fel pentru orice alt motiv.
"-Eu cred..."

Ii sclipireau ochii in cap ca ai unui copil care primeste primul cadoul visat, ii vine sa rada, sa planga, sa multumeasca, sa sara de gat.
"-Eu cred....eu cred ca daca prin absurd am juca scenariul unui film de razboi, atat iubitul tau Henry cat si Roger ar trebui sa mearga ca orice barbati la razboi. Ma intreb pe cine ai astepta sa vina mai repede acasa."

S-a ridicat de pe fotoliul pe care zacea in fata mea, s-a dus pana la fereastra mare din sufragerie si si-a ridicat mana drepta in lateral sprijindu-si cotul de cea stanga, formand silueta perfecta a unei doamne care isi duce gandurile undeva in subsolul trairilor sale puternice. Avea de gand sa-mi dea un raspuns, desi eu una nu mi-l asteptam.
Stiam ce inseamna viata langa un iubit perfect ca Henry, si mai stiam ce inseamna picatura lipsa din ea.
Stiam ce inseamna sa fii indragostita si atat si mai stiam care sunt urmarile unei iubiri impartasite ca cea a lui Roger.

Desi am incercat sa glumesc cu privire la ultimele bancuri pe care le zicea Roger si de care eram la curent, n-am reusit s-o scot din starea ei. Bine, nici nu cred ca-mi propusesem asta, cautam doar un timp de ragaz pentru ideile mele.
As fi vrut atat de mult sa-i spun ce-as face eu in locul ei dar m-as fi considerat atat de responsabila de urmatoarele ei luni de agitatie sau chiar de viata ei.
Stiam ca are incredere in mine si poate mi-ar fi urmat sfatul, dar nici eu nu stiam daca ala era un sfat bun.
Aveam senzatia ca daca ii spuneam teoria cu "trebuie sa faci ce simti" mi-ar fi spart capul fara sa se uite.
Ii simteam presiunea ochilor asupra mea, de parca eu trebui sa-i spun ca unui copil ce trebuie sa faca si ea sa ma asculte indeaproape.

A sunat Henry, care era in drum spre apartamentul meu. Trebuiau sa mearga la mama lui sa ia cina acolo.
S-a imbracat repede si in timp ce descuia usa mi-a adresat o ultima intrebare "Tu ce ai face cu iubirea, daca intr-o zi ti-ar da-o Dumnezeu?".

Am inchis usa in urma ei si m-am gandit la cele mai scurte si amuzante raspunsuri pe care sa i le trimit repede prin sms.
Mi-am amintit totusi de ochii ei in timp ce imi adresa intrebarea.
Cu siguranta nu la un raspuns rapid s-ar fi asteptat, iar eu cu siguranta nu aveam nici cel mai mic habar ce sa-i raspund Evei.