Revin maine cu fotografii. Sau nu.
Se afișează postările cu eticheta Calatorii. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Calatorii. Afișați toate postările
2011/03/03
Un pic mai simplu
Trebuie neaparat sa vedeti conacul asta de tara si sa empatizati cu pielea mea care sufera mini vacanta asta la minus 10 grade. Ciorba de gaina de tara din seara asta a fost atat de acra si atat de primitoare impotriva turturilor mele intestinale de pe drum si recunosc c-am fost nerecunosctoare bucutaresii careia i-am refuzat categoric cinza de palinca, dar sa-mi fie cu iertare, generatia pe care o reprezint nu bea decat importuri iar in defavoarea vinului aromat de butuc vindem pastila din Bohotinul de la alimentara, iar eu palinca nu pot imbuca pentru ca tare mi-e ca-mi arde matele frigide. Am promis sa incerc surpriza culinara a serii: chirosti cu branza de capra, de la mama-capra de vis-a-vis.
Revin maine cu fotografii. Sau nu.
Revin maine cu fotografii. Sau nu.
2010/12/10
Yann Tiersen @SilverChurch Bucuresti [09.12.2010]
Mereu ma apuca nervii cand sunt pe autostrada, imi dau seama de fiecare data ca fac prea mult pana-n capitala, mi-e deja scarba de drumul ala lung si drept, plictisitor; il preferam plin de curbe, cu multi copaci cu afise si anunturi amuzante in stanga si-n dreapta. Mereu ajung obosita la orice concert, mereu trebuie sa-mi las aparatul in masina pentru ca nu-mi este permis nicaieri cu el, mereu mereu mereu. Mai de fiecare data-mi trece si uit. Probabil asta e partea de apreciat din tot drumul ala.
Aseara am ajuns la SilverChurch cu putin inainte de inceperea concertului. Am ascultat in deschidere Lonski and Classen, niste nemti cu figuri scandinave perfecte care mi s-au parut de cautat si ascultat. Pop german se definesc ei, iar mie mi s-a parut influentat de indie-ul englezesc dar totodata este mai putin sacadat decat ultimul si pare mult mai natural cantat de aceea nu ne-a fost asa greu sa fim acolo.
De foarte multe ori partea asta cu trupele din deschidere poate fi foarte plictisitoare si neapreciata de public, mai ales ca majoritatea asteapta capul de afis, de aceea cred ca misiunea unei trupe necunoscute intr-un tur cum a fost si Dust Lane Tour-ul cade undeva greu pe umerii berlinezilor care reusesc sa se promoveze cat sa fie ascultati in continuare. Cred ca asta este si provocarea lor, si nu numai a lor.
In jurul orei de 21:40 a aparut Yann Tiersen pe scena, insotit de inca 4 instrumentisti si 2 sau 3 vocali care se tot schimbau. Am vaga impresie ca si vocalul de la Lonski and Classen a urcat pe scena si cred c-am observat asta nu pentru c-as fi zarit excelent scena din locul in care gasisem eu o multumire sunet/view, ci pentru ca vocea lui m-a impresionat in cele 30 de minute de performanta. Cred ca va trebui sa ascultati ca sa ma intelegeti.
Asa ca am intrat cu forta in Dust Lane, album pe care reusisem sa-l ascult cu o seara inainte. Prima parte din show a fost oarecum de cunostinta, ne-am acomodat cu stilul, am aplaudat retinuti, am comentat etc.
Cred ca momentul culminant al serii a fost momentul in care s-a descotorosit de instrumentisti, si-a luat vioara in maini si a dat drumul la primele note din Sur le Fil. Am explodat, cativa dintre noi am inchis ochii si ne-am uitat cu puterea mintii pe tavanul ala imens din SilverChurch, altii au scandat puternic ceva gangurit nepregatit, unii au aplaudat nebuneste. A urmat song-ul de rezonanta de pe ultimul album, Fuck Me in care vocea feminina de pe cd a fost inlocuita perfect.
Intr-un moment a iesit, am scandat si aplaudat, s-a intors, ne-a multumit si ce a urmat a fost o frenezie a muzicii lui. Atat de psychedelic si elegant Tiersen s-a aplecat in fata noastra, intreg SilverChurch-ul a aplaudat si multumit.
Pentru prima data dupa un concert nu am simtit nevoia sa vorbesc cu lumea cu care eram acolo. Parca nu aveam ce sa spun. Parca inhalasem muzica si incercam sa nu respir ca sa nu iasa nimic din mine.
Dupa concert a inceput sa ploua in Bucuresti. Ne-am adapostit pentru un ceai si apoi am pornit spre Constanta. Autostrada era plina de ninsoare si eram constant loviti de fulgi mari care veneau de nu stiu unde, blocandu-ne orice se mai putea vedea pe drumul ala.
Aseara am ajuns la SilverChurch cu putin inainte de inceperea concertului. Am ascultat in deschidere Lonski and Classen, niste nemti cu figuri scandinave perfecte care mi s-au parut de cautat si ascultat. Pop german se definesc ei, iar mie mi s-a parut influentat de indie-ul englezesc dar totodata este mai putin sacadat decat ultimul si pare mult mai natural cantat de aceea nu ne-a fost asa greu sa fim acolo.
De foarte multe ori partea asta cu trupele din deschidere poate fi foarte plictisitoare si neapreciata de public, mai ales ca majoritatea asteapta capul de afis, de aceea cred ca misiunea unei trupe necunoscute intr-un tur cum a fost si Dust Lane Tour-ul cade undeva greu pe umerii berlinezilor care reusesc sa se promoveze cat sa fie ascultati in continuare. Cred ca asta este si provocarea lor, si nu numai a lor.
In jurul orei de 21:40 a aparut Yann Tiersen pe scena, insotit de inca 4 instrumentisti si 2 sau 3 vocali care se tot schimbau. Am vaga impresie ca si vocalul de la Lonski and Classen a urcat pe scena si cred c-am observat asta nu pentru c-as fi zarit excelent scena din locul in care gasisem eu o multumire sunet/view, ci pentru ca vocea lui m-a impresionat in cele 30 de minute de performanta. Cred ca va trebui sa ascultati ca sa ma intelegeti.
Asa ca am intrat cu forta in Dust Lane, album pe care reusisem sa-l ascult cu o seara inainte. Prima parte din show a fost oarecum de cunostinta, ne-am acomodat cu stilul, am aplaudat retinuti, am comentat etc.
Cred ca momentul culminant al serii a fost momentul in care s-a descotorosit de instrumentisti, si-a luat vioara in maini si a dat drumul la primele note din Sur le Fil. Am explodat, cativa dintre noi am inchis ochii si ne-am uitat cu puterea mintii pe tavanul ala imens din SilverChurch, altii au scandat puternic ceva gangurit nepregatit, unii au aplaudat nebuneste. A urmat song-ul de rezonanta de pe ultimul album, Fuck Me in care vocea feminina de pe cd a fost inlocuita perfect.
Intr-un moment a iesit, am scandat si aplaudat, s-a intors, ne-a multumit si ce a urmat a fost o frenezie a muzicii lui. Atat de psychedelic si elegant Tiersen s-a aplecat in fata noastra, intreg SilverChurch-ul a aplaudat si multumit.
Pentru prima data dupa un concert nu am simtit nevoia sa vorbesc cu lumea cu care eram acolo. Parca nu aveam ce sa spun. Parca inhalasem muzica si incercam sa nu respir ca sa nu iasa nimic din mine.
Dupa concert a inceput sa ploua in Bucuresti. Ne-am adapostit pentru un ceai si apoi am pornit spre Constanta. Autostrada era plina de ninsoare si eram constant loviti de fulgi mari care veneau de nu stiu unde, blocandu-ne orice se mai putea vedea pe drumul ala.
2010/10/25
Hello! Says the devil
O excursie ca a mea are nevoie de rabdare, si nu din partea mea, ci din a voastra. Mi-e cam greu sa ma asez acum la birou si sa scriu cu aceeasi obsinuinta cu care o faceam pana sa plec, asta pentru ca am senzatia ca s-au intamplat atat de multe intr-un timp atat de scurt pe care n-am nicio sansa sa-l smulg din context si sa vi-l povestesc la un ceai. Si asta imi lasa loc de pauza, normala, fireasca, habar n-am cum e ea, dar asa imi lasa. Cu siguranta as rata momente, si poate cele ratate au insemnat cel mai mult. M-as simti exact ca in situatia "Ti-as spune ca te iubesc, dar cu siguranta ca nu m-ai intelege...asa ca nu-ti mai spun".
Nu e asta egoism? Ei bine, e egoist in masa, dar mi-s ok cu situatia.
Si ca sa reusesc sa ma acomodez repede cu locul, vineri seara am iesit la concert. Les elephantes bizzares. Adica, daca tot credeati ca trupele romanesti sunt pe apa, cineva a reusit sa ne contrazica.
Ne vorbim, curand.
Nu e asta egoism? Ei bine, e egoist in masa, dar mi-s ok cu situatia.
Si ca sa reusesc sa ma acomodez repede cu locul, vineri seara am iesit la concert. Les elephantes bizzares. Adica, daca tot credeati ca trupele romanesti sunt pe apa, cineva a reusit sa ne contrazica.
Ne vorbim, curand.
2010/10/21
2010/10/18
2010/10/15
Madrid, ziua 2
Pielea mea se bucura de un soare deja restant, aici sunt 26 de grade si lumea iese imbracata asa frumos pe strada. Mi se par toti atat de cocheti si frumosi in stilul lor, cu gentile lor mult prea mari si incomode, cu cartile groase pe care nu evit sa le scoata in metrou, in parc, pe scari, in fata la muzee si cu castile in urechi unde mereu aud in trecere un ritm latin.
Femeile sunt frumoase si cochete, niciuna nu este mai putin ingrijita si mereu isi ocupa privirea cu ceva, fie un ipod, fie o carte, fie niste ochelari de soare mult prea mari. Barbatii sunt galanti, nerasi, cu parul valvoi dar aranjati in maniera lor.
Mancarea incepe sa devina excelenta, iar teme pentru acasa imi notez constant.
Femeile sunt frumoase si cochete, niciuna nu este mai putin ingrijita si mereu isi ocupa privirea cu ceva, fie un ipod, fie o carte, fie niste ochelari de soare mult prea mari. Barbatii sunt galanti, nerasi, cu parul valvoi dar aranjati in maniera lor.
Mancarea incepe sa devina excelenta, iar teme pentru acasa imi notez constant.
2010/10/14
Madrid, ziua 1
Un papitoi e totusi un papitoi. Se agita mult, rade fara incetare, trezeste respingere in fata celor care nu au timp, e mult prea colorat imbracat si mereu nu are gust. Gust in aproape nimic, pentru ca parerea lui de foarte mult ori nu conteaza. Oamenii trec pe langa el, ii zambesc cu privirile lor reci si zidite in umbra unor masti de sticla pe care niciodata dimineata nu le zaresc in oglinda, zambesc fad si rapid si trec strada. Papitoiul isi face treaba pana la ora pranzului, apoi se opreste in fata unei brutarii, isi ia gustarea si se aseaza intre 2 ziduri inalte ale unor edificii mult prea importante. Nimeni n'o sa'l deranjeze, la fel cum nimeni nu'l va arata cu degetul.
Apoi isi regleaza masca lui din plastic, iese in strada, de data asta isi alege vitrina unui magazin luxos din oras unde stie ca'si va scoate banii pentru metroul de maine dimineata.
Papitoiul isi face numarul. Lumea trece, oamenii se grabesc, privirile sunt aproape lipsite de orice emotie, oamenii pleaca, isi duc mastile de sticla acasa, si le aseaza pe perna, oamenii vin, oamenii treci, oamenii pleaca.
Madridul este senzational.
Apoi isi regleaza masca lui din plastic, iese in strada, de data asta isi alege vitrina unui magazin luxos din oras unde stie ca'si va scoate banii pentru metroul de maine dimineata.
Papitoiul isi face numarul. Lumea trece, oamenii se grabesc, privirile sunt aproape lipsite de orice emotie, oamenii pleaca, isi duc mastile de sticla acasa, si le aseaza pe perna, oamenii vin, oamenii treci, oamenii pleaca.
Madridul este senzational.
2010/10/12
2010/08/30
2010/08/02
2010/07/23
Leapsa:locul preferat din Romania
Bogdan mersi de leapsa. Ma gandeam, citindu-ti postul ca pentru noi constantenii care avem marea la 2 pasi, mai greu preferam un loc de relaxare undeva in apropierea unei balti/unui lac sau chiar mare. Adica eu una fug de apa ca de altceva, cand ma duc sa ma relaxez.
Eu aleg Sibiul. De fapt aleg toata excursia mea de atunci cand m-am cocotat in munti la Paltinis. Era noiembrie si am prins agitatia nebuna de pe partie. Am stat in mijlocul muntilor si am asteptat ursul, in fiecare seara dupa 23:00. No way, ursul nu ne placea pe noi.
Iar apoi am mers in Sibiu pentru o zi de plimbare. Cred ca atunci m-am indragostit de Sibiu. De fapt ma indragostisem pe la 12 ani, dar numai dragoste n-o puteam numi atunci.
Codruttzz si Diana care e locul vostru preferat din Romania?
2010/07/19
2010/05/17
Calatorie in inima rock-ului
Pentru ACDC istoria nu e scrisa! Se aude in chitara lui Angus Young si in vocile miilor de fani care nu obosesc.
Asta a fost aseara! Iti mai trebuiau 2 randuri de plamani sa simti macar ca reusesti sa contezi in fata acestori titani ai muzicii.
Eram 3 etape de varste in Piata Constitutiei si atat de multi dar parca tot nu era suficient. Cred ca la un moment dat m-am simtit prost ca suntem atat de putini pentru niste oameni care au vazut intreaga lume scandandu-le numele.
Cand au aparut pe scena a fost delir total. Cu pretextul unui joc de animatie s-a deschis ecranul din mijlocul scenei si a aparut o locomotiva imensa pe care scria ACDC.
La primul moment de glorie totala al serii, Back in Black inebunise toata lumea. Cred ca in toti era gandul ca asta e doar inceputul.
Au mai cantat vreo 2 melodii de pe Black Ice, dar sincer nimeni nu facea diferenta. Eu una nici nu ascultasem ultimul lor album si pun pariu ca erau multi ca mine, dar nu conta! Atmosfera era frenetica si daca nu cunosteai melodia.
Apoi s-a facut liniste. S-a auzit un tunet, au aparut 3 fulgere mari pe ecranele din fata noastra si a inceput chitara aia dementiala. Era Thunderstruck. Mi se zburlise pielea pe mine. Toata lumea urla. Eram cu mainile in aer. Ma proptisem pe un gard de langa un stalp de lumina, pentru ca altfel nu-i vedeam deloc. Urlam si urlam si urlam cu mainile in aer.
Angus Young la bustul gol. Angus Young isi da pantalonii jos, iar pe chilotii lui scrie mare ACDC. Toata lumea era in extaz. Am urlat pana n-am mai putut.
The Jack a fost cea mai potolita melodie a serii, iar noi cantan ca inebuniti she's got the jack!!! she's got the jack!
Shook me all night long ne-a prins cu garda jos. Ne-am napustit cu urletele pe ei. Nu putea nimeni sa creada ca oamenii astia chiar cantau melodiile adolescentei lor.
La TNT am inebunit! La propriu. Am gustat din plin din ragusala lui Brian Johnson.
Apoi ne-au facut cunostinta cu Rosie care era o tanti gonflabila atarnata de locomotiva, iar pe langa ea clopotul imens pe care scria ACDC. Mare, imensa Rosie tatuata, imbracata in roz cu ditai sanii dupa ea. E nebunie curata!
Urmeaza solo-ul de chitara al lui Angus Young. Dumnezeule cred c-au fost 20 de minute de solo si omul ala nu mai obosea. Vine aproape de noi pe scena aia lunga care ducea pana in mijlocul nostru, se tavaleste pe jos, incep artificiile sa tasneasca din scena, oamenii urlau si urlau si urlau. Se face pauza. Pe ecrane scrie mare ACDC. Noi scandam ca tampitii. Nu era asta finalul, nu avea cum.
Highway to hell!! Foc pe toate ecranele. Batea vantul intr-o nebunie. Oamenii cantau, Angus apare cu coarnele pe cap, mai face inca o data pentru a mia oara pasii lui, oamenii urlau.
We salute you! Tunuri pe ecrane. Deja tuna, aia nu mai era muzica, se auzeau tunete de parca urma ploaia secolului.
ACDC au iesit de pe scena exact cum au si intrat: rapid si fara nicio prezentare. Am ramas cu ochii atintiti spre scena stiind ca nu vor mai intra. Nu cred ca vroiam sa mai intre. Era gustul unei reusite pe care o vom pastra cu noi pentru tot restul vietii noastre.
Asta a fost aseara! Iti mai trebuiau 2 randuri de plamani sa simti macar ca reusesti sa contezi in fata acestori titani ai muzicii.
Eram 3 etape de varste in Piata Constitutiei si atat de multi dar parca tot nu era suficient. Cred ca la un moment dat m-am simtit prost ca suntem atat de putini pentru niste oameni care au vazut intreaga lume scandandu-le numele.
Cand au aparut pe scena a fost delir total. Cu pretextul unui joc de animatie s-a deschis ecranul din mijlocul scenei si a aparut o locomotiva imensa pe care scria ACDC.
La primul moment de glorie totala al serii, Back in Black inebunise toata lumea. Cred ca in toti era gandul ca asta e doar inceputul.
Au mai cantat vreo 2 melodii de pe Black Ice, dar sincer nimeni nu facea diferenta. Eu una nici nu ascultasem ultimul lor album si pun pariu ca erau multi ca mine, dar nu conta! Atmosfera era frenetica si daca nu cunosteai melodia.
Apoi s-a facut liniste. S-a auzit un tunet, au aparut 3 fulgere mari pe ecranele din fata noastra si a inceput chitara aia dementiala. Era Thunderstruck. Mi se zburlise pielea pe mine. Toata lumea urla. Eram cu mainile in aer. Ma proptisem pe un gard de langa un stalp de lumina, pentru ca altfel nu-i vedeam deloc. Urlam si urlam si urlam cu mainile in aer.
Angus Young la bustul gol. Angus Young isi da pantalonii jos, iar pe chilotii lui scrie mare ACDC. Toata lumea era in extaz. Am urlat pana n-am mai putut.
The Jack a fost cea mai potolita melodie a serii, iar noi cantan ca inebuniti she's got the jack!!! she's got the jack!
Shook me all night long ne-a prins cu garda jos. Ne-am napustit cu urletele pe ei. Nu putea nimeni sa creada ca oamenii astia chiar cantau melodiile adolescentei lor.
La TNT am inebunit! La propriu. Am gustat din plin din ragusala lui Brian Johnson.
Apoi ne-au facut cunostinta cu Rosie care era o tanti gonflabila atarnata de locomotiva, iar pe langa ea clopotul imens pe care scria ACDC. Mare, imensa Rosie tatuata, imbracata in roz cu ditai sanii dupa ea. E nebunie curata!
Urmeaza solo-ul de chitara al lui Angus Young. Dumnezeule cred c-au fost 20 de minute de solo si omul ala nu mai obosea. Vine aproape de noi pe scena aia lunga care ducea pana in mijlocul nostru, se tavaleste pe jos, incep artificiile sa tasneasca din scena, oamenii urlau si urlau si urlau. Se face pauza. Pe ecrane scrie mare ACDC. Noi scandam ca tampitii. Nu era asta finalul, nu avea cum.
Highway to hell!! Foc pe toate ecranele. Batea vantul intr-o nebunie. Oamenii cantau, Angus apare cu coarnele pe cap, mai face inca o data pentru a mia oara pasii lui, oamenii urlau.
We salute you! Tunuri pe ecrane. Deja tuna, aia nu mai era muzica, se auzeau tunete de parca urma ploaia secolului.
ACDC au iesit de pe scena exact cum au si intrat: rapid si fara nicio prezentare. Am ramas cu ochii atintiti spre scena stiind ca nu vor mai intra. Nu cred ca vroiam sa mai intre. Era gustul unei reusite pe care o vom pastra cu noi pentru tot restul vietii noastre.
2010/05/08
2010/04/18
Cum am simtit primavara
Azi ne-am luat aparatele, lanternele si tzoalele de tarat pe pamant si ne-am dus la Pestera Liliecilor, unde ghici ce am vazut?! lilieci. Cica nu sunt, nu sunt, n-o speriati pe Mona, sunt numai guano apes, dar ete c-au simtit dihaniile ca vin eu acolo si-au aparut la vedere. Pui de lilieci plimbandu-se pe langa noi. O minunatie. Multa mocirla, mult rahatel de dihanii zburatoare, multa apa, mult miros urat, mult tarait pe jos. Cum ti-ai putea petrece ziua de duminica mai frumos?!
La final aveam numa pamant din pestera pe pantaloni, numa noroi printre unghii si ce zici ca era sa mai cad si intr-un rauletz?!
Cand mai mergem la pestera vreodata, eu astept afara pe iarba si ma bronzez. Serios.
2009/11/09
Alive and kicking
Am ajuns acasa. Cat de bine e acasa.
Azi dimineata pe la 5 am lesinat in baie. Dupa 2 zile de dureri de cap, febra si tuse, am avut cadere de calciu. O nebunie.
Nu are sens sa va explic artistic cat de ciudat a fost cand nu m-am mai simtit tinand controlul picioarele mele. E foarte ciudat intr-un mod groaznic. Pentru ca se tot aud voci, oamenii te striga, te stropesc cu apa pe fata, reactia ta e zero, ti-ar placea ca ei sa taca, sa se faca liniste ca sa le poti spune ce simti, dar in acelasi timp te bucuri ca-i auzi pentru ca asta inseamna ca inca nu ti-ai pierdut cunostinta.
Cea mai motivatoare ramane insa vocea care se aude intr-un colt al mintii tale si care te implora sa rezisti.
Asa ca zilele astea ma instalez in continuare in fata serialelor mele, impreuna cu ceaiurile mele si cu servetelele mele.
Azi dimineata pe la 5 am lesinat in baie. Dupa 2 zile de dureri de cap, febra si tuse, am avut cadere de calciu. O nebunie.
Nu are sens sa va explic artistic cat de ciudat a fost cand nu m-am mai simtit tinand controlul picioarele mele. E foarte ciudat intr-un mod groaznic. Pentru ca se tot aud voci, oamenii te striga, te stropesc cu apa pe fata, reactia ta e zero, ti-ar placea ca ei sa taca, sa se faca liniste ca sa le poti spune ce simti, dar in acelasi timp te bucuri ca-i auzi pentru ca asta inseamna ca inca nu ti-ai pierdut cunostinta.
Cea mai motivatoare ramane insa vocea care se aude intr-un colt al mintii tale si care te implora sa rezisti.
Asa ca zilele astea ma instalez in continuare in fata serialelor mele, impreuna cu ceaiurile mele si cu servetelele mele.
2009/10/27
Noaptea, pe Grindul Chituc
Aseara am plecat cu scopul de a ne "rataci" sistematic inspre Grindul Chituc.
Si am oprit masina undeva in camp si ne-am aventurat prin grane spre plaja.
Deja vedeam un super film de groaza eu la ora aia, ma asteptam sa iasa vreun porc mistret ucigas sau o vulpe cu coltii mari si sa ne terorizeze, noi sa fugim ca bezmeticii inspre mare, sa ne asteptam ca animalele nu vor intra dupa noi in apa, iar ele sa se transforme brusc in balenute odioase si sa intre dupa noi in apa.
Ei, unde te mai duci acum?! As fi gandit probabil in timp ce as fi inchis ochii asteptandu-mi finalul tragic.
Mi-ar fi placut totusi sa scape cineva si sa fuga cu masina inspre populatia care ar fi veni a2a zi cu furci sa ne caute. Probabil c-am fi fost gasiti la malul marii cu muste pe noi, toti facuti bucatele.
La asta ma gandeam aseara cand am ajuns acasa.
Se putea nu?!
Realitatea a fost alta.
Am mers cu masina pana la malul marii, batea un vant rece de ne scula parul in cap, luna era mai mult ascunsa dupa nori dar cand reusea sa razbeasca in fata, dadea o lumina de parca aprindeam becul pe plaja.
Sch a facut baie in mare. Cand a intrat parc-am simtit eu miile de ace cum imi batatoresc pielea.
A iesit teafar din fericire si tot teferi am plecat spre casa.
Si am oprit masina undeva in camp si ne-am aventurat prin grane spre plaja.
Deja vedeam un super film de groaza eu la ora aia, ma asteptam sa iasa vreun porc mistret ucigas sau o vulpe cu coltii mari si sa ne terorizeze, noi sa fugim ca bezmeticii inspre mare, sa ne asteptam ca animalele nu vor intra dupa noi in apa, iar ele sa se transforme brusc in balenute odioase si sa intre dupa noi in apa.
Ei, unde te mai duci acum?! As fi gandit probabil in timp ce as fi inchis ochii asteptandu-mi finalul tragic.
Mi-ar fi placut totusi sa scape cineva si sa fuga cu masina inspre populatia care ar fi veni a2a zi cu furci sa ne caute. Probabil c-am fi fost gasiti la malul marii cu muste pe noi, toti facuti bucatele.
La asta ma gandeam aseara cand am ajuns acasa.
Se putea nu?!
Realitatea a fost alta.
Am mers cu masina pana la malul marii, batea un vant rece de ne scula parul in cap, luna era mai mult ascunsa dupa nori dar cand reusea sa razbeasca in fata, dadea o lumina de parca aprindeam becul pe plaja.
Sch a facut baie in mare. Cand a intrat parc-am simtit eu miile de ace cum imi batatoresc pielea.
A iesit teafar din fericire si tot teferi am plecat spre casa.
2009/09/11
Despre lacrimi si egoism
Vorbeam in seara asta la masa ca de obicei vrute si nevrute. Ca asa-i frumos, despre vrutele si nevrutele fiecaruia dintre noi.
Si ma intreaba la un moment dat un prieten "Mona, cand ai plans tu ultima data?".
Irelevant, raspunsul meu, ceea ce vroia el de fapt sa-mi spuna era ca nu mai plansese de mult si ca-i era dor.
E dorul ala de a da afara din tine o tensiune. Tragica sau netragica starea pe care o chemi, chiar e nevoie de lacrimi, uneori.
Mi-a facut sa-mi aduc aminte de unul dintre cele mai sincere si frumoase momente din viata mea, pe care l-am petrecut prin martie in Sighisoara.
Asta apropo de plans.
Imi aduc aminte ca era perioada abia urmatoare intalnirii mele cu Radu, si eram in primele zile de indragosteli, petrecute pe urmele cetatii vestite.
Era noapte tarziu, tin minte ca era trecut de ora 12 si pentru ca ne recomandase cineva sa vizitam cetatea noaptea deoarece este mult mai bine scoasa in evidenta de umbre si luminile care cadeau exact unde trebuia, ca sa zic asa, am zis s-o taiem usor la pas.
Si aveam in gand atunci sa ne luam niste alcool ca sa ne incalzim si sa ne jucam ascunsa in cetate.
Na, e destul de ciudatel asa locul noaptea, adica nu va trebuie mult ca sa luati tripuri p-acolo.
Alcoolul l-am luat, la ideea cu jocul am renuntat pentru ca era slab populat si mult prea mult intuneric in jur.
Si dupa ce-am mers prin locuri intunecate, impinsi de umbrele si bataia vantului care aveau o muzica parca special pusa pentru Sighisoara la ora aia a noptii, dupa ce am trecut prin noapte aia prin fata casei lui Vlad Tepes care avea un neon care palpaia, exact ca-n filmele de groaza, neon care a2a zi era inexistent, lucru ciudat pentru niste constanteni in mama ma-sii, ca Mazare nu ne face surprize d-astea ca-n filme; am ajuns intr-un loc luminat zero.
Adica, am stat cateva minute sa ne decidem ca vrem sa continuam drumul.
Si bine ca l-am continuat.
De-acolo de unde am ajuns noi, exact in spatele bisericii din deal, se vede absolut TOT.
Nu cred ca v-am povestit atunci lucrurile astea, asa ca vi le spun acum.
Momentul a fost tare rau, pentru ca tot drumul eu si Radu am filosofat despre "cat de mult vrei sa opresti timpul in loc, si cat de mult vrei apoi sa-l pornesti...pentru a mai trai clipele alea pentru care vrei sa-l opresti".
Si am ajuns acolo, va jur ca vedeam sau cel putin aveam impresia ca vad toata lumea.
Vedeam trenul care taie Sighisoara de la Medias spre Cluj, il vedeam cum mergea prin fata mea, de parca era pus pe o plansa. Vedeam casele, neoanele, muzeul, oamenii, de parca erau figurine. Parca-i aveam in palma.
Mi-au dat lacrimile de fericire.
De bucuria acelor imagini care mi se derulau atat de ...normal prin fata ochilor.
Siti la ce m-am gandit in secunda imediat urmatoare fericirii mele?
Mi-au trecut prin minte, rapid asa, cate o secunda din chipul tuturor oamenilor de-acasa...mama, tata, bunici, prieteni buni, cunoscuti etc etc, ei si chipul lor de bucurie in fata lucrurilor pe care eu le vedeam.
Imi doream sa-si lase treburile de acasa, sa se urce in tren, fie c-o faceau acum sau peste 10 ani, dar sa-i stiu trecuti prin emotiile pe care le-am avut eu in momentul ala.
Imi doream asa mult asta, incat i-am dat raspuns lui Radu, ca vreau sa-l opresc, timpul, dar cu siguranta vreau sa-l pornesc pentru toti ei, ca sa vada si ei ce vad eu.
Concluzia din aceasta seara cu bunul meu prieten, a fost ca nu suntem, noi oamenii, atat de egoisti precum parem.
Sigur ca suntem, dar numai in prima faza.
Vorba lu' Sch : "daca e sa aleg intre noi 2, iti dau in cap acum pe loc, iar abia apoi vin si-mi cer scuze pentru asta."
Concluzia 2 : Mergeti in Sighisoara!
Si ma intreaba la un moment dat un prieten "Mona, cand ai plans tu ultima data?".
Irelevant, raspunsul meu, ceea ce vroia el de fapt sa-mi spuna era ca nu mai plansese de mult si ca-i era dor.
E dorul ala de a da afara din tine o tensiune. Tragica sau netragica starea pe care o chemi, chiar e nevoie de lacrimi, uneori.
Mi-a facut sa-mi aduc aminte de unul dintre cele mai sincere si frumoase momente din viata mea, pe care l-am petrecut prin martie in Sighisoara.
Asta apropo de plans.
Imi aduc aminte ca era perioada abia urmatoare intalnirii mele cu Radu, si eram in primele zile de indragosteli, petrecute pe urmele cetatii vestite.
Era noapte tarziu, tin minte ca era trecut de ora 12 si pentru ca ne recomandase cineva sa vizitam cetatea noaptea deoarece este mult mai bine scoasa in evidenta de umbre si luminile care cadeau exact unde trebuia, ca sa zic asa, am zis s-o taiem usor la pas.
Si aveam in gand atunci sa ne luam niste alcool ca sa ne incalzim si sa ne jucam ascunsa in cetate.
Na, e destul de ciudatel asa locul noaptea, adica nu va trebuie mult ca sa luati tripuri p-acolo.
Alcoolul l-am luat, la ideea cu jocul am renuntat pentru ca era slab populat si mult prea mult intuneric in jur.
Si dupa ce-am mers prin locuri intunecate, impinsi de umbrele si bataia vantului care aveau o muzica parca special pusa pentru Sighisoara la ora aia a noptii, dupa ce am trecut prin noapte aia prin fata casei lui Vlad Tepes care avea un neon care palpaia, exact ca-n filmele de groaza, neon care a2a zi era inexistent, lucru ciudat pentru niste constanteni in mama ma-sii, ca Mazare nu ne face surprize d-astea ca-n filme; am ajuns intr-un loc luminat zero.
Adica, am stat cateva minute sa ne decidem ca vrem sa continuam drumul.
Si bine ca l-am continuat.
De-acolo de unde am ajuns noi, exact in spatele bisericii din deal, se vede absolut TOT.
Nu cred ca v-am povestit atunci lucrurile astea, asa ca vi le spun acum.
Momentul a fost tare rau, pentru ca tot drumul eu si Radu am filosofat despre "cat de mult vrei sa opresti timpul in loc, si cat de mult vrei apoi sa-l pornesti...pentru a mai trai clipele alea pentru care vrei sa-l opresti".
Si am ajuns acolo, va jur ca vedeam sau cel putin aveam impresia ca vad toata lumea.
Vedeam trenul care taie Sighisoara de la Medias spre Cluj, il vedeam cum mergea prin fata mea, de parca era pus pe o plansa. Vedeam casele, neoanele, muzeul, oamenii, de parca erau figurine. Parca-i aveam in palma.
Mi-au dat lacrimile de fericire.
De bucuria acelor imagini care mi se derulau atat de ...normal prin fata ochilor.
Siti la ce m-am gandit in secunda imediat urmatoare fericirii mele?
Mi-au trecut prin minte, rapid asa, cate o secunda din chipul tuturor oamenilor de-acasa...mama, tata, bunici, prieteni buni, cunoscuti etc etc, ei si chipul lor de bucurie in fata lucrurilor pe care eu le vedeam.
Imi doream sa-si lase treburile de acasa, sa se urce in tren, fie c-o faceau acum sau peste 10 ani, dar sa-i stiu trecuti prin emotiile pe care le-am avut eu in momentul ala.
Imi doream asa mult asta, incat i-am dat raspuns lui Radu, ca vreau sa-l opresc, timpul, dar cu siguranta vreau sa-l pornesc pentru toti ei, ca sa vada si ei ce vad eu.
Concluzia din aceasta seara cu bunul meu prieten, a fost ca nu suntem, noi oamenii, atat de egoisti precum parem.
Sigur ca suntem, dar numai in prima faza.
Vorba lu' Sch : "daca e sa aleg intre noi 2, iti dau in cap acum pe loc, iar abia apoi vin si-mi cer scuze pentru asta."
Concluzia 2 : Mergeti in Sighisoara!
2009/08/09
Capidava
Al patrulea weekend petrecut pe malul Dunarii. Nu e rau deloc, imi spun in mintea mea in timp ce duc cana de ceai fierbinte spre buze.
Plecasem vineri seara cu gand de foc de tabara si atat, pana cand imi sopteste Radu pe ultima suta de metrii : ia si tu mai multe toale poate nu plecam imediat.
Ne-am intors azi, duminica.
Eu cred ca mi-as putea petrece toata viata in ritmul asta : somn de la 3 dimineata pana la pranz a2a zi, jucat carti si table, plimbat cu barca, facut poze multe, facut baie in Dunare, facut gratar, baut bere si fumat ca turcii.
Probabil as muri mai repede decat mi-as fi dorit cu tenul mult prea ridat de la tutun si cu o burta de zile mari, de la bere si as fi ca tipul ala din banc : "domnu doctor, daca beau numa bere si fumez intr-una, rezist 2 ani fara mancare? iar doctorul raspunde : rezisti, dar cu un pistol nu te-ai chinui mai putin?".
Nu, demisionez de la gand.
Singurul lucru scarbos in momentul asta este ca sunt ciuruita de tantari. Dar in rest a fost bine, am cunoscut oameni noi, ne-am mocirlit in malul de langa Dunare, am facut sute de poze si in mod special am prins un apus mirific! Apusul il gasiti http://www.monifique.blogspot.com/
2009/07/14
Cu legea dupa noi
In general prin plecarile mele de-a lungul timpului, mereu am avut de-a face cu oameni care la cat de simpatici sunt, la fel de dubiosi rezulta a fi. Poate si pentru ca ei vin mereu din alte zone ale tarii.
Cand am plecat duminica seara din Gura Portitei, ne-am urcat in vaporas cu aproape 20 de oameni : nemti, bucuresteni, ieseni si cine stie din care alte parti se trageau ceilalti de pe vas. Nu i-am intrebat. Nu pareau interesanti.
Atentia mi-a fost atrasa din prima clipa de cei doi ieseni, un el si o ea care pareau cuplul perfect vamaiot din dreptul statiunii aproape de bulgari.
El era ars de soare, cu o barba aproape alba, o camasa cu maneca lunga in dungi colorate, pesemne o purta din cauza arsurilor de la soare care-i razbeau pana si pe fata si gatul aproape ars; de maxim 30 de ani, cu niste pantaloni negrii pe el si cu un bluzon cu captusala ca de lana, reusea sa atraga atentia oamenilor de pe vas.
Tipa de aproape 25 de ani, avea vreo 3 tatuaje pe maini si o bascuta ciudatica pe cap.
Cand am coborat de pe vapor, impreuna cu Radu, ne pregateam sa cautam un autobuz care sa ne transporte pana in Constanta. Si in tot acest timp din cauza ploii care pornise, ne rezemam de un visin si incepem amandoi sa mancam fructe din el.
Cei doi ieseni care probabil ne vazusera si ei din vapor asa cum i-am vazut noi pe ei se ofera sa ne duca pana mai aproape de Constanta.
Ne-am urcat.
Pareau simpatici iar masina lor era plina de pufuleti si mancare de patiserie, asta in timp ce si din pielea noastra si din a lor se emana un parfum de ploaie, nisip si arsuri de la plaja.
La nici 2 minute de mers, suntem opriti de politia locala pentru o verificare de acte.
In momentul ala mi-am adus aminte de prietenii pe care iesenii ii lasasera in Gura Portitei si pe care vaporasul i-a asteptat pret de cateva secunde sa le aduca celor 2 de pe vas cu care noi eram acum in masina, un pahar de bere si o apa plata.
Cand ne-a oprit politia, stateam si ma intrebam cine isi comandase dintre ei doi berea si cine apa.
Momentul straniu a fost cand am aflat si noi o data cu politistul din dreptul geamului ca tipul nu avea actele la el.
A dat cartea de identitate politistului care indepartandu-se de masina noastra, s-a adapostit intr-a lui si in acel moment s-a lasat liniste in masina noastra.
Ii vedeam mana ieseanului sprijinita de geamul din partea sa, tremurand.
Recunosc ca mi-a fost teama pentru ca nu stiam cu ce om sunt in masina.
S-a ridicat, si-a bagat portofelul in buzunar si s-a dus la masina politistilor unde a stat mai bine de 5 minute.
Cat a fost el plecat, femeia care ramasese cu noi, ne-a povestit ca se cunoscusera doar de 2 zile si ca s-a oferit s-o duca in iasi, amandoi fiind din acelasi oras si avand unul sau doi prieteni comuni.
Dupa ce am aflat asta, tipul s-a intors la masina afisand un ranjet mai mult fortat care ascundea probabil o frumoasa suma de bani pierduta din portofel.
In timp ce ne continuam drumul, am inceput sa abordam fel si fel de subiecte mai mult sau mai putin de dragul conversatiei.
In masina era un danf de usoara relaxare, insa in fiecare dintre capetele noastre era lasata o amprenta a celor 5 minute pe care le petrecusem cu masina de politie in fata noastra.
Cand am plecat duminica seara din Gura Portitei, ne-am urcat in vaporas cu aproape 20 de oameni : nemti, bucuresteni, ieseni si cine stie din care alte parti se trageau ceilalti de pe vas. Nu i-am intrebat. Nu pareau interesanti.
Atentia mi-a fost atrasa din prima clipa de cei doi ieseni, un el si o ea care pareau cuplul perfect vamaiot din dreptul statiunii aproape de bulgari.
El era ars de soare, cu o barba aproape alba, o camasa cu maneca lunga in dungi colorate, pesemne o purta din cauza arsurilor de la soare care-i razbeau pana si pe fata si gatul aproape ars; de maxim 30 de ani, cu niste pantaloni negrii pe el si cu un bluzon cu captusala ca de lana, reusea sa atraga atentia oamenilor de pe vas.
Tipa de aproape 25 de ani, avea vreo 3 tatuaje pe maini si o bascuta ciudatica pe cap.
Cand am coborat de pe vapor, impreuna cu Radu, ne pregateam sa cautam un autobuz care sa ne transporte pana in Constanta. Si in tot acest timp din cauza ploii care pornise, ne rezemam de un visin si incepem amandoi sa mancam fructe din el.
Cei doi ieseni care probabil ne vazusera si ei din vapor asa cum i-am vazut noi pe ei se ofera sa ne duca pana mai aproape de Constanta.
Ne-am urcat.
Pareau simpatici iar masina lor era plina de pufuleti si mancare de patiserie, asta in timp ce si din pielea noastra si din a lor se emana un parfum de ploaie, nisip si arsuri de la plaja.
La nici 2 minute de mers, suntem opriti de politia locala pentru o verificare de acte.
In momentul ala mi-am adus aminte de prietenii pe care iesenii ii lasasera in Gura Portitei si pe care vaporasul i-a asteptat pret de cateva secunde sa le aduca celor 2 de pe vas cu care noi eram acum in masina, un pahar de bere si o apa plata.
Cand ne-a oprit politia, stateam si ma intrebam cine isi comandase dintre ei doi berea si cine apa.
Momentul straniu a fost cand am aflat si noi o data cu politistul din dreptul geamului ca tipul nu avea actele la el.
A dat cartea de identitate politistului care indepartandu-se de masina noastra, s-a adapostit intr-a lui si in acel moment s-a lasat liniste in masina noastra.
Ii vedeam mana ieseanului sprijinita de geamul din partea sa, tremurand.
Recunosc ca mi-a fost teama pentru ca nu stiam cu ce om sunt in masina.
S-a ridicat, si-a bagat portofelul in buzunar si s-a dus la masina politistilor unde a stat mai bine de 5 minute.
Cat a fost el plecat, femeia care ramasese cu noi, ne-a povestit ca se cunoscusera doar de 2 zile si ca s-a oferit s-o duca in iasi, amandoi fiind din acelasi oras si avand unul sau doi prieteni comuni.
Dupa ce am aflat asta, tipul s-a intors la masina afisand un ranjet mai mult fortat care ascundea probabil o frumoasa suma de bani pierduta din portofel.
In timp ce ne continuam drumul, am inceput sa abordam fel si fel de subiecte mai mult sau mai putin de dragul conversatiei.
In masina era un danf de usoara relaxare, insa in fiecare dintre capetele noastre era lasata o amprenta a celor 5 minute pe care le petrecusem cu masina de politie in fata noastra.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)