Si ma intreaba la un moment dat un prieten "Mona, cand ai plans tu ultima data?".
Irelevant, raspunsul meu, ceea ce vroia el de fapt sa-mi spuna era ca nu mai plansese de mult si ca-i era dor.
E dorul ala de a da afara din tine o tensiune. Tragica sau netragica starea pe care o chemi, chiar e nevoie de lacrimi, uneori.
Mi-a facut sa-mi aduc aminte de unul dintre cele mai sincere si frumoase momente din viata mea, pe care l-am petrecut prin martie in Sighisoara.
Asta apropo de plans.
Imi aduc aminte ca era perioada abia urmatoare intalnirii mele cu Radu, si eram in primele zile de indragosteli, petrecute pe urmele cetatii vestite.
Era noapte tarziu, tin minte ca era trecut de ora 12 si pentru ca ne recomandase cineva sa vizitam cetatea noaptea deoarece este mult mai bine scoasa in evidenta de umbre si luminile care cadeau exact unde trebuia, ca sa zic asa, am zis s-o taiem usor la pas.
Si aveam in gand atunci sa ne luam niste alcool ca sa ne incalzim si sa ne jucam ascunsa in cetate.
Na, e destul de ciudatel asa locul noaptea, adica nu va trebuie mult ca sa luati tripuri p-acolo.
Alcoolul l-am luat, la ideea cu jocul am renuntat pentru ca era slab populat si mult prea mult intuneric in jur.
Si dupa ce-am mers prin locuri intunecate, impinsi de umbrele si bataia vantului care aveau o muzica parca special pusa pentru Sighisoara la ora aia a noptii, dupa ce am trecut prin noapte aia prin fata casei lui Vlad Tepes care avea un neon care palpaia, exact ca-n filmele de groaza, neon care a2a zi era inexistent, lucru ciudat pentru niste constanteni in mama ma-sii, ca Mazare nu ne face surprize d-astea ca-n filme; am ajuns intr-un loc luminat zero.
Adica, am stat cateva minute sa ne decidem ca vrem sa continuam drumul.
Si bine ca l-am continuat.
De-acolo de unde am ajuns noi, exact in spatele bisericii din deal, se vede absolut TOT.
Nu cred ca v-am povestit atunci lucrurile astea, asa ca vi le spun acum.
Momentul a fost tare rau, pentru ca tot drumul eu si Radu am filosofat despre "cat de mult vrei sa opresti timpul in loc, si cat de mult vrei apoi sa-l pornesti...pentru a mai trai clipele alea pentru care vrei sa-l opresti".
Si am ajuns acolo, va jur ca vedeam sau cel putin aveam impresia ca vad toata lumea.
Vedeam trenul care taie Sighisoara de la Medias spre Cluj, il vedeam cum mergea prin fata mea, de parca era pus pe o plansa. Vedeam casele, neoanele, muzeul, oamenii, de parca erau figurine. Parca-i aveam in palma.
Mi-au dat lacrimile de fericire.
De bucuria acelor imagini care mi se derulau atat de ...normal prin fata ochilor.
Siti la ce m-am gandit in secunda imediat urmatoare fericirii mele?
Mi-au trecut prin minte, rapid asa, cate o secunda din chipul tuturor oamenilor de-acasa...mama, tata, bunici, prieteni buni, cunoscuti etc etc, ei si chipul lor de bucurie in fata lucrurilor pe care eu le vedeam.
Imi doream sa-si lase treburile de acasa, sa se urce in tren, fie c-o faceau acum sau peste 10 ani, dar sa-i stiu trecuti prin emotiile pe care le-am avut eu in momentul ala.
Imi doream asa mult asta, incat i-am dat raspuns lui Radu, ca vreau sa-l opresc, timpul, dar cu siguranta vreau sa-l pornesc pentru toti ei, ca sa vada si ei ce vad eu.
Concluzia din aceasta seara cu bunul meu prieten, a fost ca nu suntem, noi oamenii, atat de egoisti precum parem.
Sigur ca suntem, dar numai in prima faza.
Vorba lu' Sch : "daca e sa aleg intre noi 2, iti dau in cap acum pe loc, iar abia apoi vin si-mi cer scuze pentru asta."
Concluzia 2 : Mergeti in Sighisoara!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu