Brusc aceasta este o vineri trista. Vinerea nu e niciodata trista atunci cand in fata ei sunt doua zile pline de relaxare, extaz sau ce vreti voi. Ma gandeam la ziua de maine si la faptul ca se implineste un an de lipsa ei, o lipsa pe care o simt ca durerea unei carii pe care incerci s-o repari de un an de zile si tot eviti drumul spre cabinetul care ti-ar curma suferinta. Dar nu poti sa scapi de masea atata timp cat caria ti-a fost alaturi mai mereu, atunci cand ti-ai scos-o pe prima sau cand ai pus prima data o plomba, sau chiar cand ai simtit gustul ala de bocanc incins cand ti-au pus aparat dentar. E o carie prezenta in mai toate evenimentele importante din gura ta si brusc la caria asta trebuie sa renunti. Candva, aproape, nu maine, desi timpul e presant.
Oamenii spun ca pierderile trebuiesc acceptate si ca revolutiile in fata lor sunt de la inceput pierdute. Iar maine se implineste un an de zile de cand ma revolt in fata resemnarii mele. Imi vine sa strig in gura mare ca daca macar ne-am aduna cu totii si am face ceva, am striga spre cer, am face un protest, lucrurile astea nu se pot intampla asa pur si simplu.
Eh...Pierd teren si timpul devine presant. Lumea asta parca e facuta din iubire si uitare. Si unul cate unul aderam din lipsa de sens in resemnare.
Drum bun, bunico.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu