Dimineata devreme cel mai apasator este soarele care nu ma lasa sa dorm in continuare. Imi simt ochii grei si as avea dac-as putea puterea sa bat din degete si sa se stinga lumina asta care desi-mi pare naturala mi se pare c-ar avea puterea intr-un fel sa se stinga. As fi ca old Samantha, clincanind din dejte.
Casa e mai luminoasa acum. Si nu doar pentru ca-mi pica ochii in gura. Atunci cand dau la o parte mochetele din camera si cand imi strang lucrurile si le bag prin usile de la mobila, camera mea ia proportii gigantice. Ma gandeam azi dimineata in timp ce ma chinuiam si-mi tineam ochii inchisi, ca dac-as fi cat o musca, m-as pierde in propria mea camera. Apoi mi-am dat seama ca dac-as fi prin absurd o musca, as avea o camera pe masura.
Ai mei fac diferite mutari prin casa, schimba sifoniere mici cu mari, schimba tablouri etc. M-am gandit ca nu e rau sa fiu si eu in ton cu spiritul lor inovator, mai ales ca de mult ma tin de mine sa-mi redefinesc camera dar mereu ma simt tracatoare in ea. M-am hotarat sa-mi schimb atitudinea, pana la urma daca ar fi sa aibe un sentiment sarmana si sa mi-l transmite, cred ca s-ar simti singura, iar eu nu am de ce sa permit asta.
M-am hotarat sa-mi iau o masuta de toaleta, pentru inceput. Si cand ma simt izolata, suparata sau doar usor trista ma asez in fata ei, ma uit in oglinda, imi dau cu buretele de pudra pe fata usor si-mi alcatuiesc planuri pentru viitoarele mele crime.
Nu asta faceau toate femeile nebune din filmele retro ale copilariei voastre?
Intre timp vom mai poza; ma simt bine zilele astea cu aparatul in mana si-o sa profit cu multa idiotenie de el.
aaaahhhh, trebuie sa ascultati melodia asta...pentru ca mi-a furat inima! :D
De la jumatatea lunii octombrie, in toata lumea va rula timp de 2 saptamani filmul structurat din ultimele luni ale lui Michael Jackson in pregatirea celor 50 de concerte din Londra. Biletele vi le puteti lua de pe data de 27 septembrie, filmul ruland cel putin la noi in Constanta, de pe 28 octombrie pana in data de 12 noiembrie. Si ma tot gandeam ca asta e unul dintre putinele momente in care ma bucur ca locuiesc in Constanta. Nu vreau sa-mi imaginez ce va fi in Bucuresti la goana de dupa bilete.
Ma mai gandeam, cum ar fi sa se faca o urna speciala/un cont special in fiecare tara afectata de criza asta financiara, iar banii stransi de pe urma biletelor, care ohooo or sa fie multi, sa fie donati statului in scopul miscarii impotriva crizei. E un deziderat, dar cred ca Michael ar fi onorat sa faca o ultima donatie pentru oameni.
Zilele astea mi-am inapoiat ambitia efortului de a ma prezenta la un interviu. In ciuda aparentelor de care dau dovada cu usoara nonsalanta, incep sa ma plictisesc de programul mult prea liber care mi se ingaduie sovaitor si astfel gandurile cum ca ceea ce fac eu toata ziua iar ceilalti fac numai in timpul liber, ma nu cutremura caci mi se pare putin cam dur spus, dar imi da usor un disconfort rational. Cand mi-am facut intrarea la telefon inainte cu 2 zile de interviu, mi s-a parut o sansa de neegalat mai ales ca institutia care urma sa ma examineze era una destul de puternica.
M-am trezit mai devreme ca de obicei si pana sa-mi comut privirea pe toalele pregatite pe pat cu o seara inainte, mi-am mai trecut o data deasupra ochilor prezentarea scurta cu care ma afisam in fata viitorului interlocutor. Dupa ce m-am asigurat ca nu s-a strecurat nici o greseala, am trecut la programul de voie, ale minutelor 40 in care trebuia sa ma imbrac si machiez. Mi-am pus perechea de blugi mulati deasupra careia mi-am "atarnat" o camasa in dungi cu maneci 3/4 bufante, insesi camasa reprezentand 3/4 din intreg corpul meu, mi-am pus un inel din cele 3 si o bratara foarte subtire, exlusivista celor pe care le port de obicei si care-mi ocupa o buna parte a incheieturii ambelor maini. M-am fardat simplu iar parului i-am dat aceeasi forma cu care imaginativ camasii i-as fi da un accesoriu. In picioare aveam balerini verzi iar sacosa de pe umar era in tonul blugilor de un albastru inchis.
Am intrat in incinta si am fost intampinata de doi jandarmi care in urma privilor lungi m-au intrebat unde merg. Dupa ce am spus numele sectiei, mi s-a spus un numar lung format din 6 cifre pe care in urma emotivitatii de care dadeam dovada la ora aceea, l-am retinut si format de una singura. La capatul celalalt s-a auzit o voce de barbat care mi-a spus ca in curand va cobori cineva dupa mine. Dupa ce am auzit asta, am pus receptorul la locul lui si am privit chipurile namilelor cu care am incercat scurta conversatie de a-i anunta ce mi s-a comunicat. Ma-ndoiesc ca i-ar fi interesat caci am ramas la stadiul de monolog.
O doamna blonda cu tocuri pe care le puteam auzi apropiindu-se zvelt de mine si de namile, m-a luat in primire. Am iesit din acea incapere si am intrat intr-o alta dupa ce am traversat o alee ca a unui parc. In cladirea in care am pasit se auzeau telefoane peste telefoane, voci tipand la ele, oameni care se perindau de colo pana colo, incaperi care se asezau pe culoare ca a unui camin din bucuresti, lungi si saracite. Mi s-a dat un scaun si am asteptam cca. 30 de minute acolo. Lucru benefic pentru ce se petrecea in interiorul meu la ora aceea, pentru c-am reusit sa aud cateva voci la telefon care m-au linistit.
Oamenii se tot perindau pe langa mine, barbatii imi mai atrageau cate o privire pe care incercam sa n-o fixez iar femeile erau atente mai mult la cum aratam eu ca si aspect, obiect uitat pe hol. S-a deschis usa din fata careia tot asteptam. Un om a iesit si m-a fixat iar din urma lui au mai iesit inca 3. In timp ce "umplutura" de oameni se imbulzea spre alte birouri, domnul care juca personajul principal imi ia mana intepenita si mi-o saruta. Ma invita inauntru si imi povesteste despre natura jobului.
Ma relaxasem. Urma un moment in care eu incepeam sa-mi fac o scurta biografie. Dac-as fi avut cum, mi-as fi numarat clipirile din ochi ale momentului dar nu cred c-au fost multe.
Am iesit de acolo zambind si m-am indreptat rapid spre iesirea care m-ar fi scos total din nelinistea evenimentului.
Mare lucru nu fac momentan, desi aparent asteptam clipele in care sa nu am ora de ajuns undeva si nici sa fiu presata de un program deja stabilit si de nimic. Adica nu fac altceva decat sa citesc carti, sa vad minim 4 filme pe saptamana ( performanta depasita de mult de la 1 film la 2-3 sapt ), sa ies la sucuri, petreceri, cafele si eventual sa mai si plec prin weekend in locuri unde sa ma pot relaxa ... de la atata stres. Uau, daca as reusi sa gasesc si un sot super bogat as putea face asta toata viata!
Lumina acestei relaxari mi-a fost sumbrita cand am primit invitatie la nunta unei prietene vechi cu care obisnuiam sa-mi sparg capul pe bara unde bateau babele din cartier, covoarele. Stop cardiac si nu alta! Am fugit imediat la portofel si m-am uitat in buletin sa vad cati ani am ca sa ma linistesc ca inca mai am timp sa copilaresc pana sa ma marit. ...si am avut din nou puls.
Azi la statusul unui vecin mai mare cu doar 1 an decat mine scria : cine are placerea sa ne fie alaturi pe .... septembrie la Casa Casatoriilor...bla bla.
Am avut un moment de "eu cu mine", adica a se intelege ca n-am mai trecut prin presiuni d-astea de maritat prieteni buni, vecini, samd. Nimeni dintre cei dragi mie nu s-a luat inca!
Apoi mi-am dat seama ca in general maritisul nu vine o data cu varsta sau cu presiunea data de parinti, situatie, viata etc, cred ca vine atunci cand simti ca trebuie sa faci pasul. so... :D me smiling again...
De indignare am terminat un film pe care nu apucasem sa-l termin zilele trecute si pe care vi-l recomand si voua!
Iar voi cei care aveti de gand sa va luati si stiti ca tin la voi, incercati sa mancati si voi iaurt cu coacaze, muraturi cu pepene si toate astea care va dau afara....gandurile sumbre! :D
Cred ca orice om din momentul in care se naste si pana moare trece printr-o gramada de probleme si se infrunta cu o mie de stari noi si situatii dezamagitoare carora trebuie sa le faca fata. Fie ca cineva asteapta in umbra si spera ca totul sa iasa bine pentru ca esti un simplu om sau chiar Michael Jackson, mijlocul cel mai de pretz este sa continui, sa razbesti macar pentru ochii care te asteapta s-o faci.
Noua, oamenilor, intotdeauna ni se vor ascunde lucrurile importante. Face parte din regula de aur a sistemului din care facem parte, si toata lumea stie asta. Daca ni s-ar divulga toate secretele bine ascunse ale acestei lumi probabil ca in primul rand nu am mai fi in siguranta noi de noi iar in al doilea rand am da peste cap toata securitatea si tot succesul convietuirii pe acest pamant, noi cu noi. Ce am citit eu in ultimele 2 zile, au fost raspunsuri la intrebari pe care le aveam de foarte mult timp cu privire la viata lui Michael Jackson. Ceea ce aduce interesant aceasta carte inafara marilor secrete care ne-au fost ascunse, noua fanilor, sunt simple tributuri ale multor lucruri care s-au intamplat de-a lungul timpului, dar de care oamenii s-au ferit, cei care le-au cunoscut, sa le divulge.
Prin aceasta carte l-am cunoscut in primul rand pe M. J. ca si copil privat de copilaria obisnuita, cu jocurile si libertatea ei. Am cunoscut copilul care zambea si era fericit in spatele sticlei dar care isi dorea in fond si el o copilarie normala. Toate acuzatiile aduse la tv in ultima vreme tatalui sau au in mare dreptate. Poti acuza omul care i-a suflat copilaria Regelui dar nu-i poti da in cap omului care detine meritul reusitei unui asemenea om.
Apoi am cunoscut omul MJ cu problemele lui de sanatate, care sunt nenumarate : de la vintiligo (dinstrugerea celulelor pigmentare ale pielii), la LES ( boala prin care sistemul imunitar al bolnavului nu poate face fata intre tesaturile proprii si intrusi, atacandu-le). Acestor boli suficient de ingrijoratoare li se pot adauga multe altele prin care Michael a trecut de-a lungul vietii : acneea severa care l-a marcat psihic punand bazele obsesiei de mai tarziu privind fata lui, spartul nasului in timpul unei repetitii, parul ars in timpul filmarii reclamei de la pepsi si de ce nu stresul cauzat de oamenii care s-au hotarat peste noapte sa-l infunde in puscarie si datorii punandu-i in brate cele mai jenante acuzatii.
Femeile din viata lui si viata amoroasa a starului ne arata nevoia omului de afiliere, nevoie mult mai puternica decat la orice adolescent normal care isi traieste varsta la cote normale. "Nu-mi doresc sa insemn totul pentru toata lumea, dar mi-ar placea sa insemn ceva pentru cineva" (MJ).
Ceea ce aduce aceasta carte in lumina, exact cum va spuneam este un lucru extraordinar. Autorul ne vorbeste despre razboi, despre presedintii SUA in lumina retrovizoare a marilor genii ale acestui pamant care n-au facut altceva decat sa se alature de oameni si sa le transmita ganduri de pace si iubire. De la John Lennon pana la Michael Jackson drumul este lung si batatorit dar din prisma nevoii conducerii americane de a muta fronturile de lupta ca intr-un joc si din nevoia de a vinde oamenilor gogosile care trebuiesc mancate mai intai, sistemul ne fereste atat de finut iar de informatii pe care nu trebuie sa le stim. E aici o intreaga istorie de vorbit, timp si spatiu pe care nu le am la dispozitie si cel mai sigur in momentele astea ar fi sa luati voi cartea si sa cititi. Tot ce trebuie retinut este ca lumea ii va ajuta mereu sa creasca pe oamenii care vor transmite mesaje frumoase oamenilor si-i va uni, dar tot ea ii va infunda si in pamant atunci cand nu va mai fi nevoie de ei.
Trecerea lui MJ de la o religie la alta si controversele pe care le-a facut acest lucru este un alt capitol interesant al cartii. Desi suntem mici si credem ca religia nu mai reprezinta ca o data punctul de decizie forte al acestei lumi, miracolele se intampla pana si in zilele noastre...
Decesul in sine al Regelui imi pune din nou mari semne de intrebare, din cauza doctorului cardiolog care si-a schiopatat rolul in acest teatru trist. De la administrarea stupida a analgezicelor care sa-i provoaca somn starului pana la moartea lui pana si un copil ar putea sa intelege, mai ales ca este o diferenta de la cer la pamant intre anestezie si somn. Din anestezie nu te trezesti odihnit, pentru ca anestezia nu e acelasi lucru cu somnul. Administrarea repetatelor anestezice din acea noapte reiese exact imposibilitatea vreunei fiinte omenesti de a-l mai trezi pe Michael din somnul care avea sa ne intunece sufletele. Un citat de pe un blog caruia autorul ii pastreaza anonimatul, se potriveste de minune " Cei care l-au ucis pe MJ ar fi trebuit sa se gandeasca de doua ori, pentru ca, dupa moartea lui, numarul fanilor s-a dublat-iar eu sunt unul dintre ei".
Posibilitatea ascunderii lui nu este exlusa nici in aceasta carte, fapt care imi intareste si mai mult campul visator, mai ales ca-i placeau foarte mult farsele si deghizarile. "Dar la urma urmei, daca el ar fi ales sa ne pacaleasca pe toti, l-as intelege."
"Si totusi nu e lasat in pace nici acum, asa cum nu a fost lasat toata viata. Poate ca zvonurile sunt intretinute de media, cu un scop. Dar la toate acele intrebari care se ridica, eu as raspunde printr-o alta : unde, in lumea asta, ai putea sa te ascunzi, atunci cand te numesti Michael Jackson?".
Inapoi de pe malul Dunarii, unde pe langa uzualul distrat si facut poze, am terminat aproape o carte exceptionala despre viata lui Michael Jackson, privita in oglinda intregii lumi si a intregii manipulari sistematice. Eram eu cu cartea in mana si expresia fetei mele era de genul : ahaaaaa!!!!!
Promit sa vorbim maine despre asta, pana atunci o termin si ajung sa-mi structurez ca lumea si concluziile pe care trebuie sa vi le spun. O sa ramaneti uimiti cat de putin stim ...
10:35 : raza de lumina obraznica. 10:50 : imi fuge un gand c-ar mai fi cineva prin casa si daca cumva n-ar mai fi usa de la apartament ar trebui sa fie deschisa.
10: 55 : eu preparand o cafea rapida si minunata de cum oamenii m-au lasat dormind cu usa deschisa la intrare. paranoia pe dracu! 11: 20 : in timp ce-mi savuram o a2a tigara matinala, imi aduc aminte de Pishu (pisica lui) care trebuia sa fie undeva prin apartament.
11:20: 13 : Pishuuuu! Pishuuucuuuuu! 11:30 : deschid usa frigiderului si imi spun in gand ca mai bine n-o deschideam. 11: 40 : nadragii pusi pe mine si o tai spre supermaket in cautarea unei solutii.
11:43 : musaca, cartofi la cuptor, budinca, tocanita de legume, tocana de cartofi .... ce mai stiam sa fac?! 12: 20 : terminam de curatat cartofii si cautam bulionul, in timp ce aveam conversatii filosofice cu pisica
12: 40 : totul era in tava 12: 41 : nu se aprinde cuptorul! 12:42 : du-te ba la naiba ca nu se poate, aprinde-te! 12:45 : ....me calling Iulia. 12:45: 20 : abonatul cosmote ... mananca vinete pe paine. 12: 45 : 40 : .... me calling Cristina. 12: 45 : 47 : .... eu explicandu-i cristinei ce tip de aragaz am in fata ochilor si cum ar trebui sa aprind cuptorul in care nu intra pic de gaz. Raspunsul cristinei : .....nu era cel pe care mi-l doream.
12:47 : Yahoo Messenger - login. 12: 48 : Carmeeeeen, stii aragazele alea care nu au tavita jos la cuptor si care..... 12 : 53 : dupa sfaturile prietenei mele Carmen, care avea aragaz de genul ala, cuptorul NU primea gaz!
12: 57 : suna telefonul. E el. 13: 00 : nu vroiam sa-ti spun asta da' acum ti-o zic : habar n-am cum se aprinde cuptorul tau! 13: 00: 10 : daca are vreo relevanta, nici eu nu stiu cum se aprinde cuptorul tau. 13: 01 : me laughing.
13: 03 : ....deci faci cum ti-am zis si te sun in 5 minute. 13: 07:55 : suna telefonul. bai nu se aprinde! 13: 08 : 30 : lasa-le asa ca vin eu si ii dau drumul!
13: 10 : multumita dupa ultimul raspuns ma gandesc ca niste snitele pot fi facute rapid si pe un ochi de la aragaz. 13: 15: cautam un chibrit prin casa! In mama ma-sii daca nu ma plimb cu chibritu prin toate gaurelele cuptorului! O sa te aprinzi tu nenorocitule!
13: 17 : ma apucam de snitele, in urma bataliei pierdute cu simpaticul cuptor. 13: 45 : incerc sa-mi aprind o tigara la aragaz si imi sare ulei incins pe un obraz. 13: 45 : 02 : o picatura numai!
13: 45: 15 : eu injurand in timp ce dadeam vina pe pisica care era cam plictisita de mine pe ziua asta. 14: 15 : ma chinuiam sa pricep logica cu care cineva ar construi un asemenea aragaz si cum de i-ar veni cuiva in minte o posibilitate necunoscuta de mine de a aprinde cuptorul. 14: 30 : ma sfatuiam cu Pishu.
15: 20 : tolanita la pc si ascultand muzica aud cheia in usa. E el! Dezlegatorul de enigme ale cuptoarelor ! 16 : 30 : .... am terminat si noi de mancat.
Exista o lupta insetata de putere pe care mi-ar placea tare mult s-o contest dintr-o alta latura decat cea din care ma aflu acum. Probabil si pentru ca afectata de setea cu care oamenii lovesc fara pic de moralitate in ei, ma regasesc in postura de a comenta si de a ma victimiza. Nu e asta intentia mea, totusi nu pot trece neobservand si necomentand ceea ce se intampla la ora asta in capetele multor oameni de varsta mea sau mai mari decat mine.
Ceea ce nu se intelege clar este ca puterea dupa care ne taram toti prin toate lacasurile, nu ne face mai grei, mai rai, mai tampiti ci doar superiori celor care ne-au ramas in urma.
Principiul este telul dupa care ne traim viata dupa standardele propriilor pofte, dar cand principiile noastre nu sunt in concordanta cu societatea sau cand probabil nu putem vedea ca principiile noastre tind spre absurd pana la a calca in picioare vietile altora, atunci cineva ar trebui sa se gaseasca cineva si sa puna punctul pe i.
Azi vorbim despre curajul de a spune stop, despre taria de a ne regasi departe de nevoia banului si a sistemului care ne face mai slabi, mai usor de manipulat, mai prostanaci. Sistemul este construit pentru noi oamenii, de catre noi oamenii, el face doar sa nu ne scapam din hora asta, insa tot sistemul este facut si sa ne puna la incercare fortele, curajul si puterea de a continua, folosindu-si armele cele mai de pretz - oamenii.
Dupa cum va spuneam acum cateva zile, am hotarat sa spun stop. Motivele mele au fost diverse, de la nevoia de a-mi diversifica activitatile, de la nevoia de a nu cadea in plafonare, de la pastrarea principiilor cu care probabil o sa mor linistita, insa macar stiu ca asta nu va afecta pe nimeni din jurul meu, pana la nevoia de nu ma pierde in multime.
M-am saturat sa fac jocul altora, m-am saturat sa ma cufund in problemele zilnice pe care altii mi le cauzeaza pentru ca vor ei si m-am saturat sa fac ceea ce nu-mi place.
Nu intentionez sa va sfatuiesc sa-mi urmati exemplele si ideile dupa care-mi guvernez viata, poate am avut un curaj nebunesc pe care-l voi regreta, dar nu indeajuns de mult incat sa incetez sa zambesc pentru toate lucrurile care-mi vor cauza acel zambet.
Pentru cine inca nu stie, pentru cine a stiut dar n-a putut ajunge, pentru cine a considerat mai important sa ajunga in alta parte decat in Friends, aseara a avut loc prima (cel putin pentru mine) expozitie de idee. 3 constantence pasionate si nu numai de arta au realizat aseara o expozitie, pe numele ei 23, invartindu-se fiecare in stilul caracteristic, in jurul conceptului de Libertate. Personal vorbind, am savurat la maxim ideea fetelor, aprecieri cred c-au primit o gramada din partea celor prezenti iar mesajul cred c-a fost inteles de toata lumea. Deci pana va imbracati voi sa mergeti in Friends ca sa vedeti despre ce este vorba, eu va pun aici niste poze :
Multe lucruri s-au intamplat astazi. Ma culcasem cu niste ganduri de aseara, ganduri pe care le-am adunat si inradacinat cu mult timp in urma. Stiam ca azi va fi ziua cea grea, stiam ca azi voi dezamagi oameni dragi, stiam ca azi cineva ma va injura si mai stiam ca azi ma voi desparti de cineva pentru care stransesem multa afectiune.
Va jur ca in general deciziile importante din viata au 2 suisuri, sau cel putin asta am invatat eu. Nicioata o decizie importanta nu va va lasa sa impacati in mod egal si capra si varza. Mi-am luat inima-n dinti; mereu cand ajung la momente de genul asta incerc sa imi impun ca lucrurile se intampla normal si ca asta oricum se intampla la un moment dat, deci eu trebuie sa fiu pregatita oricand pentru propiile mele decizii. Numai ca nu eram.
Pe drum am urmat cursul normal al autobuzului cu caldura lui specifica, cu chipurile comune de fiecare dimineata, cu altele noi si cu mirosul specific de aer inchis si statut. Ma gandeam ca niciodata n-am profitat de peisajul din troleu si mereu m-am cufundat in melodiile din mp3, sau la oamenii din jurul meu. Azi ochii imi erau strict asaltati de peisaj, de oras, de locurile pe care le-am batatorit de 10 mii de ori dar care nu aveau aceeasi semnificatie ca atunci, in momentul acela.
Mereu ne lasam o parte din noi prin locurile pe unde mergem, eu stau 3 zile maxim in excursiile mele si povestesc despre ele o viata intreaga, uneori stau 2 ore de vorba cu un om la masa si vorbesc despre el la toata lumea, iar atunci cand imi impart afectiunea in mod constant la multi oameni pe care-i vad zilnic si care-mi cunosc toate emotiile si toate starile mele de la suparare la bucurie, atunci imi dau seama ca o parte din mine am lasat-o in acel loc, cu ei.
Am plecat cu lacrimi in ochi de acolo, si am mers mult...mult de tot am mers, pana cand am ajuns acasa, doar sa ma linistesc din vuietul care avea sa vina peste mine...
Vorbeam in seara asta la masa ca de obicei vrute si nevrute. Ca asa-i frumos, despre vrutele si nevrutele fiecaruia dintre noi. Si ma intreaba la un moment dat un prieten "Mona, cand ai plans tu ultima data?". Irelevant, raspunsul meu, ceea ce vroia el de fapt sa-mi spuna era ca nu mai plansese de mult si ca-i era dor. E dorul ala de a da afara din tine o tensiune. Tragica sau netragica starea pe care o chemi, chiar e nevoie de lacrimi, uneori.
Mi-a facut sa-mi aduc aminte de unul dintre cele mai sincere si frumoase momente din viata mea, pe care l-am petrecut prin martie in Sighisoara. Asta apropo de plans.
Imi aduc aminte ca era perioada abia urmatoare intalnirii mele cu Radu, si eram in primele zile de indragosteli, petrecute pe urmele cetatii vestite. Era noapte tarziu, tin minte ca era trecut de ora 12 si pentru ca ne recomandase cineva sa vizitam cetatea noaptea deoarece este mult mai bine scoasa in evidenta de umbre si luminile care cadeau exact unde trebuia, ca sa zic asa, am zis s-o taiem usor la pas. Si aveam in gand atunci sa ne luam niste alcool ca sa ne incalzim si sa ne jucam ascunsa in cetate. Na, e destul de ciudatel asa locul noaptea, adica nu va trebuie mult ca sa luati tripuri p-acolo.
Alcoolul l-am luat, la ideea cu jocul am renuntat pentru ca era slab populat si mult prea mult intuneric in jur. Si dupa ce-am mers prin locuri intunecate, impinsi de umbrele si bataia vantului care aveau o muzica parca special pusa pentru Sighisoara la ora aia a noptii, dupa ce am trecut prin noapte aia prin fata casei lui Vlad Tepes care avea un neon care palpaia, exact ca-n filmele de groaza, neon care a2a zi era inexistent, lucru ciudat pentru niste constanteni in mama ma-sii, ca Mazare nu ne face surprize d-astea ca-n filme; am ajuns intr-un loc luminat zero. Adica, am stat cateva minute sa ne decidem ca vrem sa continuam drumul.
Si bine ca l-am continuat. De-acolo de unde am ajuns noi, exact in spatele bisericii din deal, se vede absolut TOT. Nu cred ca v-am povestit atunci lucrurile astea, asa ca vi le spun acum. Momentul a fost tare rau, pentru ca tot drumul eu si Radu am filosofat despre "cat de mult vrei sa opresti timpul in loc, si cat de mult vrei apoi sa-l pornesti...pentru a mai trai clipele alea pentru care vrei sa-l opresti".
Si am ajuns acolo, va jur ca vedeam sau cel putin aveam impresia ca vad toata lumea. Vedeam trenul care taie Sighisoara de la Medias spre Cluj, il vedeam cum mergea prin fata mea, de parca era pus pe o plansa. Vedeam casele, neoanele, muzeul, oamenii, de parca erau figurine. Parca-i aveam in palma. Mi-au dat lacrimile de fericire. De bucuria acelor imagini care mi se derulau atat de ...normal prin fata ochilor. Siti la ce m-am gandit in secunda imediat urmatoare fericirii mele?
Mi-au trecut prin minte, rapid asa, cate o secunda din chipul tuturor oamenilor de-acasa...mama, tata, bunici, prieteni buni, cunoscuti etc etc, ei si chipul lor de bucurie in fata lucrurilor pe care eu le vedeam. Imi doream sa-si lase treburile de acasa, sa se urce in tren, fie c-o faceau acum sau peste 10 ani, dar sa-i stiu trecuti prin emotiile pe care le-am avut eu in momentul ala. Imi doream asa mult asta, incat i-am dat raspuns lui Radu, ca vreau sa-l opresc, timpul, dar cu siguranta vreau sa-l pornesc pentru toti ei, ca sa vada si ei ce vad eu.
Concluzia din aceasta seara cu bunul meu prieten, a fost ca nu suntem, noi oamenii, atat de egoisti precum parem. Sigur ca suntem, dar numai in prima faza. Vorba lu' Sch : "daca e sa aleg intre noi 2, iti dau in cap acum pe loc, iar abia apoi vin si-mi cer scuze pentru asta."
Asta e unul dintre momentele alea cand iti dau lacrimile, pentru faptul ca esti roman! Ma bucur ca exista oameni si in tara noastra care s-au gandit sa faca asa ceva!
Cu Zob in prima linie de incalzire care pe bune, nu stiu daca ati observat, Zob sunt mereu primii si dau impresia ca ei sunt de umplutura sau sunt platiti pentru a face incalzirea da' lumea chiar asculta acasa mult Zob, asa apoi E.M.I.L de care mi-a fost dor dar cu o singura obiectie : cum rahat sa canti din 7 melodii, 4 noi?! Astia au facut o chestie haioasa de care dupa toti oamenii din jur au avut ce comenta, i-au indemnat pe oameni sa faca un fel de wall of death, un moshpit, adica sa se desparta in 2 tabere si la semnalul lui sa intre unii intr-altii. Na, in general actiunile astea nu se fac pe genuri de muzica ca cele de aseara. Ca nu e feeling. Doar ca na, a si zis omul, avea si el un vis de mic copil sa faca lumea asa ceva la un concert de-al lui. Si cum visele se implinesc numai in vama veche...
Apoi am ascultat Kumm pentru prima data in concert si m-au impresionat clar mai mult decat pe disc, deja ma gandesc sa fac un top 5 al vocilor bune din Romania la ora asta, si clar printre Travka, Urma, Byron si altii s-ar incadra si tipul de la Kumm.
Apoi au fost astia de la Timpuri noi care au facut muzica si teatru pe scena. In momentul asta a inceput ploaia, si a tot plouat. Trageam dintr-o tigare lipita de gardul care desparte scena de oameni, ploaia curgea pe mine si stiti ca m-a dus gandul la concertul din vara trecuta din Bucuresti. Despre Metallica vorbesc, cand fumam cu capul aplecat si tigara imediat scoasa dintre buze o tineam in dreptul gurii dupa fiecare fum, ca sa nu mi-o ude ploaia. Asta a fost si aseara. Ehe, e un feeling urias!
Seara au incheiat-o moldovenii!! Zdob si zdub! Mirosea printre oameni intr-un hal a bere, vodca, din cand in cand a iarba, a piele arsa de soare si apoi plouata, a par plouat si noi tot saream, saream si saream.
Trebuie sa va spun un lucru foarte tare care l-am auzit aseara : Zdob si Zdub este singura trupa care i-a facut pe rusi in Moscova, mai precis in Piata Rosie din Moscova, in deschiderea unui concert RHCP sa cante frenetic in romaneste!
Gata, no more talking... ma duc sa-mi fac un ceai, probabil toata saptamana o sa beau ceai... Great show last night!!
Daca-mi fura ieri cineva poseta cred ca se strica de ras. Aveam o pereche de chiloti, pijamale roz cu alb (maieu si pantaloni scurti), o borsetuta cu machiaje, un deodorant, o cutie de servetele umede d-aia mare de sters copiii la fund ( ca miros mai bine decat astea normale parfumate), o cutie de iaurt, 2 felii de paine, un pachetel de drojdie (pentru mama, nu ma apucasem eu de cocaturi), si cateva accesorii care-si fac mai mereu rotatia prin posetele mele : bratari, cercei, inele, clame de par.
In general nu vorbesc despre politica si despre vreo noua masura jignitoare sau nu la adresa conducatorilor acestei tari sau in mod particular a oamenilor politici, insa de curand am prins o stire foarte tare la tv. Mi-a placut ideea si-mi place miscarea.
Asta e povestea... "Nu se mai poate asa! Suntem milioane de romani destepti!" Petre Tutea nu a luptat o viata pentru ca d-ra din Bamboo si un cioban sa fie alesi sa ne reprezinte in Parlamentul European. Probabil se rasuceste in mormant cand vede un popor cultivat ascultandu-si conducatorii schimonosind cuvantul Google. Toti cei care au murit la Revolutie nu au facut-o pentru ca noi sa ajungem sa fim batjocoriti si sfidati de doamne cu tupeu ce beneficiaza de bugete de milioane din banii nostri. Avem o responsabilitate fata de cei de dinaintea noastra care au crezut in noi, fata de noi insine si fata de copiii nostri, sa actionam. Ni s-a inculcat ideea ca nu putem face nimic, ca orice tentativa este sortita esecului, ca nu ne putem uni, ca suntem un popor de incapabili! Nu suntem! Trebuie spart acest tipar care le convine de minune analfabetilor si hotilor care ne conduc", spune Alexandra in manifestul postat pe Facebook. Cu aceasta atitudine, Alexandra a atras atentia presei. Bussiness Standard considera ca gestul ei ar putea deveni prima miscare grassroots de amploare din Romania. Aceasta tanara sustine schimbarea clasei politice si administrative iar in locul celor care ne conduc acum propune oameni de valoare care au demonstrat ca pot construi ceva pe cont propriu si ca pot mobiliza increderea si energiile celor ca ei. Alexandra da startul si nominalizeaza 5 oameni pe care ea ii considera competenti si de valoare, acesta fiind un exemplu pentru toti cei care ii sustin curajul de a arata ca exista si o alta Romanie. Pe lista ei se afla Camelia Sucu, femeie de afaceri de succes, muzicianul Damian Draghici, artist premiat cu Grammy, jurnalista Floriana Jucan, Edy Uzunov, proprietarul Regatta si Mihaela Nicola care este antrepenor in PR. "Suntem milioane de romani educati- ne-am tocit coatele pe bancile scolilor, am trecut prin emotiile examenelor, prin stresul sesiunilor, multi am facut Master, Doctorate, in Romania si in strainatate, am visat sa schimbam lumea… ca sa ne conduca niste analfabeti acum?”. Aceasta este provocarea, ca oamenii care se simt nedreptatiti in acest sistem defect, sa nu mai joace rolul “strutului”. Ce urmeaza? "Am inceput demersurile pentru a infiinta o fundatie care are ca scop gasirea oamenilor de care avem atata nevoie- saptamana aceasta vom face un prim pas, foarte important, acela de a depasi sfera Facebook-ului. Odata identificate persoanele in care avem incredere ca ne pot reprezenta, urmatorii pasi sunt: partidul, campania si alegerile din toamna. Nici mai mult, nici mai putin". Poate la prima vedere vi se va parea o simpla miscare de imagine a unei tinere si dupa ea multimea care i se alatura ca unui efect de turma, ei bine va sfatuiesc sa cautati mai multe pe Facebook inainte de a va inscrie in aceasta asociatie si daca sunteti de acord atunci sa va si exprimati acolo cu un punct de vedere propriu.
In stil caracteristic ne-am transformat in niste mici monstruleti mosuleti care vin de la munca, se aseaza in fata pc-ului isi trag filmuletul si in acest timp se gandesc sa isi faca si de mancare. 2 joaca pocker pe bete de chibrit, cineva gateste in stilul romanesc cartofi prajiti cu carnati afumati, se aud niste rasete din cauza unui seinfeld iar eu ma gandesc c-ar trebuie sa-mi scriu intamplarile pe blog, daca tot lumea se face utila in vreun fel comunitatii.
Chirila devine antipatic pe sticla, numai atunci cand are microfonul in mana, asta pentru ca ma sacaie vocea lui pe noile tonalitati din Vama, cred c-ar trebui sa-i spuna cineva sa se lase de muzica si sa se tina doar de scris. Si eventual daca nu rezista tentatiei de a nu ne canta, cel putin o poate face prin acelasi stil vama veche sau eventual cu aceleasi melodii vechi din trupa cea veche. parerea mea.
Azi mi-am dat seama ca-s multi oameni nenorociti de ganduri, o tanti a venit azi la mine la munca sa-mi zica sa-i fac calcule la niste produse de reinoire a casei dar sa fie mai ieftine pentru ca ea n-a furat in timpul revolutiei, nimic. Ne zicea toate astea in timp ce tonul ei era destul de ridicat, am diagnosticat-o fara timp de gandire ca : trauma de gradul IV postrevolutionista. Cineva de langa mine si-a permis sa-i spuna : "ptiu, daca furati si d-voastra macar va dadeam produse mai scumpe". N-a gustat, am dat toti din cap ramanand la acelasi diagnostic.
Cred ca ma minuneaza optimismul din ochii unui om de la mine din cartier, pe care toti il cunoastem, inainte sa scriu "om de la mine din cartier", am scris "boschetar" si dupa am sters, pentru ca nu este asta, cel putin nu pentru noi. Cred ca el e emblema cartierului, mereu danseaza, cu o bere in mana iar pe fata lui are afisata mereu o bucurie nebuneasca, numai atunci cand lumea rade la el sau ii zambeste. Azi dimineata cand am plecat eu ploua, iar el statea suparat sub o copertina, privind lumea zgribulita si careia nu-i mai putea atrage atentia. Nu va puteti imagina ce se citea in ochii lui de azi, pret de 3 minute a transmis toata supararea si dezamagirea care se poate exprima pe o fata de om. TOATA. El e Varlai.
E sec dar trebuie sa inchei, s-a luat filmul si e musai sa-mi las timp si de o tigara inaintea lui.
_R1_CUSTOM_-%5BCd%5D-%5Bwww.FreeCovers.net%5D.jpg)
