Poveste de Craciun (II)

Ultima oara cand fusese atat de linistit, in general lucrurile nu se intamplara chiar pe placul lui. Lenny avea impresia ca trebuie sa lupte pentru fiecare milimetru de implinire, iar toata calmitatea care il inconjura in statia din gara, il ducea cu gandul la vestea plecarii tatalui sau.
Inchise ochii pastrand putinele picaturi de apa sarata care ii invadasera neasteptat ochii.

Era iarna care avea sa-i ramana tanarului Lenny, toata viata, in minte. Era mahmur dupa o saptamana petrecuta prin baruri, telefonul suna isteric in timp ce Lenny isi facea de cap cu o femeie culeasa la nimereala dintre bunaciunile din bar. Cand a raspuns, cineva apropiat ii daduse vestea decesului tatalui. A plans ca un copil in bratele femeii care era dedesuptul lui si imediat dupa porni la drum in plina iarna.
Iarna luase stapanire pe intregul sat iar zapada acoperise cam tot peisajul familiar care-i mai aduceau lui Lenny amintirea copilariei. Isi jura ca nu va mai petrece nici o iarna in acel loc si in mare isi respecta promisiunea.
Si iata-l acum in plina iarna, asteptand autobuzul spre locul pe care nu ar mai fi vrut sa-l vada niciodata.

"Oamenii mari sunt oameni mici! Oamenii mari sunt oameni mici!". Lenny se trezi urland din visul sau si simti racoare pe spinarea transpirata. Se ridica din pat si privind la fereastra inghetata vazu o mare de alb pe care o tinea minte de anul trecut, peste aceleasi locuri.
Se schimba si iesi din camera, cautandu-i pe ai lui.
In casa nu era nimeni, dar de afara glasurile de copii erau atat de tipatoare incat Lenny deschise usa sa vada despre ce era vorba.
Cand frigul de afara intalnise pentru prima data pieptul vioi si transpirat al lui Lenny, mirosul de iasomie ii aparu tanarului exact ca in vis, invadandu-i narile mari. Albul ce-i umplea acum ochii si glasurile de copii pe care nici macar nu-i mai vedea in acea imensa ceata de zapada, adusera lacrimile in ochii copilului Lenny care pentru un ultim moment isi zari copiii jucandu-se zi zburdand de fericire.
Simti frigul cum il doboara pana cand corpul sau ajunse sa se lungeasca pe zapada atat de alba.
Vocilor copiilor sai il insotira pana tarziu, cand nimic nu se mai auzea din lumea pe care o lasa in acea dimineata.

Lenny arunca tigara langa picior si-o zdrobi cu bocancii lui mari si obositi. In sfarsit un microbuz isi facut aparitia, avand scris pe pancarda lipita de parbriz, destinatia la care vroia sa ajunga el. Se urca repezit si se aseza cu ochii la geam, reluand ultimele franturi din gandurile de pe peron.
Cand ajunse acasa isi intalni mama pe care o saruta cu atata dor si-si imbratisa tatal a carui amintire ii venea mereu in gand.

Cand Lenny raspunse la telefon, vocea femeii de la celalalt capat la firului ii spuse cu vocea tremuranda ca Andreea a nascut un baietel. Isi impacheta putinele lucruri scoase din geamantan, isi pupa mama si fugi ca un bezmetic inspre statia de microbuze.
Cand ajunse in fata spitalului, picioarele i se inmuiara, capul ii era stapanit de o vajaiala puternica, iar inima ii tasnea din piept ca a unui copil.
A doua zi de Craciun, Lenny avea sa fie tatic.

Strangandu-si in brate copilul, cu lacrimi in ochi, lui Lenny ii venea in minte o voce indepartata si atat de cunoscuta auzului care ii repeta fara incetare "Oamenii mari sunt oameni mici! Oamenii mari sunt oameni mici!".

Aceasta povestire este inspirata dintr-un caz real.