blueberry thoughts

Astazi de dimineata am mancat placinta de mere. Mi-am spus ca prima data cand voi manca placinta o voi face cu lingurita, mi se pare atat de pofticios sa mananci placinta cu lingurita, incat a trebuit s-o incerc. Asta si intotdeauna asociere cu Blueberry nights, filmul din care am inteles ca viata se tine intr-o lingurita de placinta. Dac-o mancam cu cine trebuie. Si cand trebuie, cu siguranta. Ce bizara trebuie sa para asocierea dintre o lingurita de placinta si viata. De fapt viata comparata cu orice din ea, e de o bizaritate comica. Viata cred c-o poti discuta doar in contradictie cu lipsa ei. Sau poti eventual sa incerci, sa pui intrebarea si sa lasi timp ecoului sa ti-o intoarca.

Inceput de iarna si inceput de inca ceva

In dimineata asta am simtit pentru prima data iarna. Si ma aflam pe undeva aproape de lacul din Constanta cand m-au bufnit primele regrete fata de o vreme in care nu aveam nevoie de zgribulire, nici de cisme, nici de nas turtit de frig. Pentru o clipa mi-am imaginat soldati pe un camp de lupta inghetati sau degerati de primele ninsori de dimineata si de frigul asta care le provoaca o sete venita din intestine. Le vad mantaua tocita si firele de otel din barba, le vad ochii plecati, maninile degerate, ninsori si ceata. Ma intreb ce vad ei prin aburul asta al iernii. Ma intreb daca se gandesc acasa sau doar sunt bezmeti de frig si singuratate.

Cred ca ma simt coplesita de o nevoie disperata de a ma exterioriza. Parca, gata, am luat o decizie, nu se mai poate tine nimic inauntru, trebuie dat totul afara.

Mi-e ciudat de strain sentimentul de a incerca share-ul asta de informatii si mai ales cu oameni pe care nu-I aleg eu pentru aceasta misiune grea. Parca ma aleg ei pe mine. Dar ma gandesc ca nu totul in viata trebuie sa-mi vina de la sine, uneori trebuie sa ma mai si fortez. Si apoi ma gandesc la compromisul vietii si la faptul ca majoritatea lucrurilor importante ajunge sa le aiba omul prin fortare. Care mai e stralucirea din toata afacerea asta cu viata? Ne fortam sa ne bagam in rand cu lumea, sa iubim, sa facem 2 copii, sa-I crestem, sa le oferim un mod bun, sau cel mai bun de viata, apoi imbatranim si hop murim. Si n-am facut nimic altceva decat sa ne fortam sa fim in rand cu lumea. Nu e toata viata asta o fortare din care iesim nauciti si obositi pentru ca standardele ne impun lupta, curajul, competitia? E atat de la moda competitia asta. Suntem un neam de suflete competitive noi. Glasul nostru urla in noi ca un lup de singuratate si melodrama dar suntem competitivi.

Acum ma gandesc ca mi-e foame. Ca am nevoia asta pur fizica de a-I da stomacului ceva sa inhaleze. Ma gandeam la o tigare, dar cred ca i-ar displacea total. Asa ca ma voi duce la bucatarie.

Mi-am taiat o rosie. Si n-aveam nicio pofta de a o combina cu orice vedeam prin frigider. Mi se pare c-ar trebui sa mancam doar putin si rapid cat sa scapam de sentimentul foametei. Nu exista pofta decat nascuta din obisnuinta. Daca ipotetic ne-am abtine sa mancam 4 luni ciocolata, in a cincea creierul ar uita gustul si ar n-ar mai simti, deci, nevoia lui. Si pe deasupra la toata nevoia asta bazica de a scapa de “ce nu-mi place dar imi face cu ochiul doar pentru ca e acolo” mai exista si Arta culinara. Care este nimic altceva decat o forma naiva de a uita ca alimentatia e inamicul numarul 1 al sanatatii. Ma gandesc c-ar trebui facut un reportaj competitiv (a propos) despre supermarketuri si carucioare pline vs. spital si sirene. Dar cred ca oamenii nu dau importanta pe reportaje, cred ca au nevoie sa le gandeasca ca mine intr-o dimineata prea friguroasa. Cine gandeste ca mine, mana sus.

Trebuie sa plec.

top 5, songs Goodbye November

Stii, asemeni tie si eu am dubii despre noi, poate pentru ca tu ma vezi mai rar decat te visez eu iar eu la randu-mi pentru dubiul tau, te iubesc doar o data, fugitiv. Si da, nu ti se pare atunci cand plec mult prea devreme, si da nu mi se pare atunci cand ma zaresti intorcandu-mi capul inainte de a-ti pasi pragul. Poate asa va fi mereu, poate asa...

1. Monoral-Kiri
S-ar putea sa fie japonezi oamenii astia, cert e ca n-am istorie pentru ea, e doar primita cu cateva minute in urma. Si imi place.

2. Cat power-The Greatest
De la Kar Wai Wong pleaca toate framantarile astea si de la stilul asta nebun de a-ti sapa cate o capodopera printre sinapse.

3. Zinoba-Life's what you make it
Ei bine aceea este o nota grava iar mie imi place la nebunie.

4. Pink Floyd-Comfortably Numb
Relax.
I'll need some information first.
Just the basic facts
Can you show me where it hurts?

5. Pierre van Dormael-Mr. Nobody
Si cu asta basta.
Goodbye November, see you next year!

Logica inutila

Mereu mi-a fost urat de poeziile puse ca palestele pe bloguri, altele sunt frumoase dar pe blogurile de poezii nu intru si a doua oara, altele sunt puse pentru ca cel in cauza nu stie cum sa umple paginile. Iata ca am ajuns sa pun poezii pe blog, poate o sa-mi fac o categorie deosebita pentru Paler care ma izbeste de un zid cu sinceritatea lui prea, parca prea. Nu-mi gasesc cuvintele desi cred ca nici ele nu se gasesc. Poate daca le rog, imi vor iese pe gura mai usor.

Logica inutilă

Aşa se întâmplă logic,
plecăm şi sosim undeva.
Plecăm pentru o clipă, pentru un ceas, pentru o viaţă,
poate nu trebuia să plecăm, dar problema nu-i asta,
ci faptul că sosim undeva, totdeauna sosim undeva,
poate nu sosim la timp, nu sosim unde trebuie,
nu sosim unde-am vrut
dar sosim undeva şi câtă vreme sosim undeva
totul e logic
chiar dacă logica şi fericirea sunt lucruri total diferite,
totuşi am plecat şi am sosit undeva,
am greşit drumul, dar am sosit undeva,
dar când nu mai sosim nicăieri
totul devine ilogic. Spre ce ne ducem
dacă nu sosim nicăieri?

Playing for Change

Bestiala asta!

MS dupa tequila

As fi vrut sa scriu asta de dimineata cand am venit de la tine dar se juca tequila aia in mine ca nebuna si am preferat sa nu ma joc si eu cu ea, macar una dintre noi sa se comporte rational cu cealalta. Apoi dupa ce capul mi-a atins perna pentru cateva minute am avut proasta senzatia ca mi-am revenit si am dat sa ma scol din pat, dar am impresia ca la mine in corp stomacul si capul sunt tovarasi de o viata, asa ca daca nu te loveste unu, te loveste sigur celalalt. Iar apoi sentimentul mi-era totuna, ori stateam in pat si ma invarteam de-acolo cu el prin toata camera, ori ma ridicam brusc si infruntam aceasta situatie ca un barbat, ma ameteam putin dar poate dupa asta…rasarea linistea. Except that i’m a woman si am ramas in pat.

Hai ca mi-am dat seama de-o chestie fantastica. Cat timp stateam eu acolo prihanita asa in pat, cred ca daca ai chef poti sa-ti si imaginezi ce fata aveam, mi-am dat seama ca memoria selectiva e data dracu’ in anumite situatii.

Hai sa luam asa, 10 februarie 2008, o zi normala la munca, cand vii acasa te uiti la un film. Nu te impresioneaza asa in mod deosebit, dar la un moment dat se rupe asa din contextual banalului lui, de film, o imagine mai simpatica, la care ti se indoaie asa falcutele si ranjesti. Sec, nu foarte exagerat, se termina filmu, te speli pe dinti…bla. Trece timpul, viata e frumoasa, intre timp termini si facultatea, mai cresti putin, termini si masteru, viata e ciudata, viata e frumoasa, viata e, viata e. Si ajungi intr-o dimineata acasa ametita de cap dupa o partida de boltz cu tequila si ce crezi ca face memoria selectiva?? C-asa se intampla in situatiile astea, nu e ca si cum te intrebi “bai, oare daca sunt ametita, mai functioneaza lucrurile astea in cap la fel?” nu, tu nu iti pui intrebari, dar ea apare de undeva aratandu-ti ca ea e acolo.

Si imagineaza-ti asa, stiu ca era mai simplu sa-ti dau sa vezi secventa dar nu mai retin filmul, retin doar secventa, e bine si asa. Ma intreb daca nu retineam secventa asta ce-mi aducea MS? Hai sa nu ne mai gandim. Vorba Violetei de aseara “haide sa stam si noi de vorba putin”. Era un el si o ea cocotati pe o banca in parc. El, un boemic din fire, pregatea de mult momentul “celor 3 cuvinte”, parca suna exact ca regula de trei simpla. Si pregateste el un cadru, o aseaza, o mangaie, o giugiuleste, si se pregateste omu’ cu “eu, vroiam sa, eu…”. Acuma, ea avea in manutele ei gingase o foicica sau mai multe. Si vine vantul naprasnic, care il exagerez eu, el era un vanticel doar, si-I zboara ei foicile din manute. Si ea se agita, fuge 5 metri dar foita se poticneste in picioarele unei tanti care i-o ridica si i-o da. Si ea din bucuria momentului ala ii spune femeii “oh, thank you so much, I love you!”. Urmatorul cadru a fost pe el. Si urmatorul cadru departe de ei.

Ei bine, asta a facut MS azi noapte cu mine.

Cand se lasa seara, peste Bucuresti

Recent descoperita, Maria Raducanu, devine un gand intimidant.

drumul spre Asybaris

Intotdeauna am considerat scrierile lui Paler de o sinceritate pe cat de autodistrugatoare pe atat de dureroasa, ca o rana deschisa mereu in care daca te uiti prea mult o sa inceapa sa zvacneasca.
Nu stiu cum e mai bine, insa cred ca intre adevar si minciuna trebuie sa existe intotdeauna un echilibru, caci prea mult adevar doare, iar minciunile sunt vestele noastre de ajutor cand vaporul se scufunda.
Si totusi nu le-as numi chiar veste, dar cel putin sperante naive (e pleonasm?) ca un vapor nu se scufunda asa usor. Iar in sperante, si scuzati-mi englezismul, THNKS GOD, credem. Doar ce mi-am dat seama c-am spus de fapt ca e bine sa credem in minciuni.
Ce ai prefera mai mult, un adevar care te ucide, sau o minciuna care te mentine la suprafata?
aici

new view

Azi am avut bucuria de a participa la un act de caritate pe care mama mea si o prietena de-a ei l-au initiat pentru o parte din copiii cu probleme de handicap ai unei scoli pe care nu intentionez s-o numesc aici.
Este de neimaginat sentimentul resimtit dupa o asemenea zi in care te pui disponibil la servirea unor copilasi care isi doresc asta cu toata inocenta lor. In ochisorii lor nu cred ca exista conceptul de rautate, pentru ca le vad inimile mult prea mici pentru asta. Uneori am impresia ca daca inimile noastre si-ar petrece macar cateva minute de vorba cu inime lor, toata energia noastra negativa pe care o luam din zbor in urma contactului asta pragmatic cu lumea reala, s-ar scurge undeva intr-o canalizare a rautatii. Iar efortul nostru este un minim, pana la urma am face totul pentru a ne salva rasa de la a se pierde undeva intr-un univers deja pierdut si el.
Pana la urma cred ca bunatatea nu se masoara in acte-care-nu-ranesc ci in acte-care-altruist-fac-bine.
A fost o zi interesanta si o experienta pe care sper s-o repetam.

top5, songs goodbye October

Cand se termina octombrie, se termina aproape tot zambetul tamp. Se intra intr-o rutina de frig si zambete congelate, soarele devine mai mult repetent decat corigent pentru ca el si zapada isi zambesc doar fals, iar pentru primavara, ei bine pentru primavara trebuie sa aducem plocoane la Maritul Soare, care nu vrea altceva decat rabdare. Iar timpul pentru noi inseamna luni de cancer din care iesim doar nevatamati.
Un playlist pentru un octombrie dulce si plecat:

1. Allo' Darlin-My heart is a drummer
Spune-mi c-ai simtit optimismul de octombrie cum iti zambeste dimineata, in cana de cafea.

2. The Bavarian Druglords-Leaf
Nebunia noastra muzicala se masoara intr-un playlist care ne face sa mustacim in autobuz, uitand de oameni si priviri.

3. Francoise Hardy-Tous les garcons et les filles
Iubire, paine si democratie!

4.Fatals Picards-L'amour a la francaise
Melodia asta s-a lipit de mine imediat dupa ce a reprezentat Franta la un concurs de Eurovision. Mi se pare extra lipici song!

5. Hooverphonic-Eden
Cine isi aduce aminte de melodia asta sa zica HA!

casa(a)

Am senzatia ca blogul asta a incetat de mult sa mai fie un loc unde sa-mi scriu framantarile. Cred c-a devenit un blog de interese si stiluri. Uneori, totusi, mai vin aici ca intr-o casa pustie pe care n-o mai poate vizita nimeni, decat eu; loc in care imi inmoi tocul peste praful gros, loc unde mai bate si vantul, din cauza geamului lipsa de la etaj, unde ma asez pe un fotoliu acoperit cu cearsaf alb si privesc peretii. Da, poate astazi o sa rad, poate o sa chicotesc cu locurile pustii ale vechilor tablouri, copii evident, niciodata nu mi-au placut originalele, poate o sa vorbim despre vremuri, despre timpi si timpuri, despre multe. Sau poate vom sta aproape muti, uitandu-ne unii la altii, gandindu-ne ca fiecaruia dintre noi, ne lipseste ceva.

top5, songs find me a way back home

1. Kurran & The Wolfnotes-Your Four Limbs
...sau obsesia de moment.

2. Placebo-Running up that hill
As numi-o doar intoarcerea la noi insine.

3.Tanita Tikaram-Light up the world

4. R.E.M.-Nightswimming

5. Head Automatica-Brooklin is burning

Hello! Says the devil

O excursie ca a mea are nevoie de rabdare, si nu din partea mea, ci din a voastra. Mi-e cam greu sa ma asez acum la birou si sa scriu cu aceeasi obsinuinta cu care o faceam pana sa plec, asta pentru ca am senzatia ca s-au intamplat atat de multe intr-un timp atat de scurt pe care n-am nicio sansa sa-l smulg din context si sa vi-l povestesc la un ceai. Si asta imi lasa loc de pauza, normala, fireasca, habar n-am cum e ea, dar asa imi lasa. Cu siguranta as rata momente, si poate cele ratate au insemnat cel mai mult. M-as simti exact ca in situatia "Ti-as spune ca te iubesc, dar cu siguranta ca nu m-ai intelege...asa ca nu-ti mai spun".
Nu e asta egoism? Ei bine, e egoist in masa, dar mi-s ok cu situatia.
Si ca sa reusesc sa ma acomodez repede cu locul, vineri seara am iesit la concert. Les elephantes bizzares. Adica, daca tot credeati ca trupele romanesti sunt pe apa, cineva a reusit sa ne contrazica.
Ne vorbim, curand.

Madrid, in imagini

Flamenco

Madrid, ziua 2

Pielea mea se bucura de un soare deja restant, aici sunt 26 de grade si lumea iese imbracata asa frumos pe strada. Mi se par toti atat de cocheti si frumosi in stilul lor, cu gentile lor mult prea mari si incomode, cu cartile groase pe care nu evit sa le scoata in metrou, in parc, pe scari, in fata la muzee si cu castile in urechi unde mereu aud in trecere un ritm latin.
Femeile sunt frumoase si cochete, niciuna nu este mai putin ingrijita si mereu isi ocupa privirea cu ceva, fie un ipod, fie o carte, fie niste ochelari de soare mult prea mari. Barbatii sunt galanti, nerasi, cu parul valvoi dar aranjati in maniera lor.
Mancarea incepe sa devina excelenta, iar teme pentru acasa imi notez constant.

Madrid, ziua 1

Un papitoi e totusi un papitoi. Se agita mult, rade fara incetare, trezeste respingere in fata celor care nu au timp, e mult prea colorat imbracat si mereu nu are gust. Gust in aproape nimic, pentru ca parerea lui de foarte mult ori nu conteaza. Oamenii trec pe langa el, ii zambesc cu privirile lor reci si zidite in umbra unor masti de sticla pe care niciodata dimineata nu le zaresc in oglinda, zambesc fad si rapid si trec strada. Papitoiul isi face treaba pana la ora pranzului, apoi se opreste in fata unei brutarii, isi ia gustarea si se aseaza intre 2 ziduri inalte ale unor edificii mult prea importante. Nimeni n'o sa'l deranjeze, la fel cum nimeni nu'l va arata cu degetul.
Apoi isi regleaza masca lui din plastic, iese in strada, de data asta isi alege vitrina unui magazin luxos din oras unde stie ca'si va scoate banii pentru metroul de maine dimineata.
Papitoiul isi face numarul. Lumea trece, oamenii se grabesc, privirile sunt aproape lipsite de orice emotie, oamenii pleaca, isi duc mastile de sticla acasa, si le aseaza pe perna, oamenii vin, oamenii treci, oamenii pleaca.

Madridul este senzational.

The lost: A single man (2009)

O sa va rog sa nu apreciati filmul ca si o posibila poveste heretosexuala si nici sa priviti scenele intime dintre 2 barbati din spatele unor ochi de homofobi, ci doar sa cantariti artistic modalitatea de a exprima cat mai bine pierderea iubirii si golul pe care aceasta il lasa in urma, intr-o pelicula de detaliu.

Ne-am mutat

De azi ne gasiti aici

top 5, songs for an autumn dream

Aici a venit toamna binisor. E timp propice pentru stat mai mult in casa, timp pentru o gramada de planuri cu zapada, vreme de regasit, de ascultat muzica undeva in surdina camerei voastre, de scris poate, de citit o carte buna si chiar si de visat.
Toamna asta mi-as dori sa ne vedem la un ceai si sa ne spunem visele. Fara retineri si fara ezitari mi-ar placea sa avem curajul sa ni le auzim cu voce tare.
Playlistul pe care va provoc este acesta:

1. Karen Elson-The Ghost who Walks
Tineti cont ca acest clip este regizat de Jack White, solistul de la The White Stripes iar melodia....melodia este de un dark-red country absolut incitant.

2. Placebo-I feel you
De cateva zile mi-am dezvoltat o mica obsesie pentru ea. Nu neg ca vocea lui Brian Molko poate fi in mare parte de vina.

3. Arcade Fire-We Used to Wait

I used to write,
I used to write letters I used to sign my name
I used to sleep at night
Before the flashing lights settled deep in my brain.

4. Archive-Fool
Cause i'm fool
A fool for you
I seem to want
Everything that you do

5. Simon & Garfunkel-Sound of Silence
Incheiem cu o clasica.

Si cu asta-basta. Sa aveti un weekend minunat, dragilor!

Mizerie si iubire: Gegen die Wand (2004)

Da, am revenit la Fatih Akin.
De data asta vorbim despre Gegen Die Wand (Head On) si ne intoarcem pe la varsta de 31 de ani ai regizorului stabilit in Hamburg care era supranumit atipic "fiu al globalizarii" in urma productiilor sale cu miez autohton.

In Gegen Die Wand ii vedem pe Sibel si Cahit,2 fiinte care oglindesc cel mai bine decaderea umana dar care prin aceasta prisma isi unesc vietile cu toata frumusetea si decaderea lor. De altfel in spatele acestei incrucisari de destine se ascunde una dintre cele mai fundamentale trebuinte, aceea de afiliere si poate si de supravietuire.
Iar de aici se porneste intr-un labirint al convietuirii in care se altereneaza de la autodistrugere si respingere a celor 2, pana la exotism si magnetism sexual. De fapt ambii au acelasi efect asupra ochiului spectator, fie de respingere, fie de atractie. Iar ambii isi folosesc aceste calitati pentru a implini acest joc actoricesc al lui Akin. Care iese de minune.
Mai cred ca Akin vrea sa ne arate un lucru intr-un mod tare frumos: ca si din mizerie pot iesi lucruri frumoase.
Despre muzica filmului n-am cum sa nu va vorbesc; am mai facut o data cunostinta in Soul Kitchen cu muzica lui si am ramas impresionati. De data asta ascultam punk, pop si indie, de la Sister of Mercy la Depeche Mode si Fanfara Ciocarlia si strigam in gura mare: Punk is not dead!
I really enjoyed the movie!

Acapulco, Eforie Nord

O sa dau invitatie pentru toti constantenii care vor sa mearga intr-un loc frumos. Eram oarecum satula de aceleasi baruri si am zis sa incerc ceva deosebit asa ca in weekend am fost sa ma plimb prin statiuni.
M-am oprit in Eforie Nord la Hotel Acapulco, mai precis la restaurantul de la parterul acestuia care mi-a taiat rasuflarea. E o locatie absolut magnifica pentru un inceput de zi in fata marii din cauza unui peisaj bestial sau chiar si pentru o cina frumoasa asta in contextul in care servirea mi s-a parut impecabila.
Nu e chiar genul de bar/restaurant din oras pentru ca preturile sunt putin mai piperate insa il recomand din inima pentru satisfacerea unui capriciu de weekend.
vezi aici

Un bob de mazare in farfuria cu fasole: Remember me (2010)

O sa ziceti ca-s fan vampiri, ei bine chiar sunt. N-am de ce sa ma feresc, Stephany Meyer scrie foarte bine in zona asta si desi e mult mai introspecta cu personajele ei decat Anne Rice, n-o doboara pe veterana Cronicilor de vampiri care ramane unica, inegalabila samd.
Am simtit sa fac aceasta precizare pentru ca doar ce-am urmarit Remember me, avandu-l in rolul principal pe Robert Pattinson, vampirul principal din ecranizarea Twilight. Nimic de zis, nu-s o fana a barbiilor late, parului valvoi si dintilor masivi, dar am zis sa-i dau o sansa.

Si a decurs totul absolut conform scenariului, un inceput dramatic care se va masura mai tarziu in viata adolescentilor care se vor iubi nebuneste (Robert Pattinson si Emilie de Ravin) si s-a transformat usor intr-o poveste cu 5 laturi, din care nu stiam de care trauma sa ma leg mai mult sau de care sa-mi pese indeajuns incat sa-mi iau finalul cum se cade.
Si am tot mers cu drama asta in spate timp de 90 de minute, bucurandu-ma cumva de ideea unei incheieri normale cu finaluri romantice si ma repet normale acestui tip de movie si zbang.
Cred ca daca Robert Pattinson se transforma in vampir si-o sugea de vie p-asta mica si nu-l luam chiar asa de greu.
Fix senzatia a fost de un nod in piept pentru ca surprinderea ia cote maxime, de parca am gasit un bob de mazare in farfuria cu fasole si ma obresc brusc incercand sa-mi explic fenomenul. Cam asa e finalul lui Allen Coulter si cam tot de acest final ne vom si aduce aminte.

Pam pam

azi

Pyjamas all the way

Am iesit pe strada pozand in pijamale! Asta a facut Sfr de dimineata si spre surprinderea noastra nimeni nu s-a uitat mai lung decat ne asteptam.
Poze aici