Sonar pe vremuri grele

La inceputul asta de iarna, ma simt ca un perfect Augusto Perez dintr-o negura uitata pe pamant romanesc. Si nu oricum ci cu buna intentie, caci fantezia ne vine ca un tovaras in zilele grele pline de foamete in care nu avem alte activitati de intreprins decat cele in care ne folosim ca instrument de capatai, insusi imaginatia, ea nebuna alergand prin toate colturile mintii noastre.
Asa sunt si eu, uitata undeva pe pamant dobrogean, in timp ce vantul imi bate cu palmele, obrazii astia rosiatici de frig.

Zilele trecute am mers la Sonar, un spectacol unpic comunist(ic). Spun asta pentru ca mintea mea mereu a corelat cuvantul "comunist" de ceva slab colorat, nici aproape de ceva sters, mai mult pal, uitat, sarac. Asa era si adunarea asta, unpic trista : copii de 14-15 ani jucand roluri de functionari la banci si plangandu-se de criza asta financiara, oameni mari recitand poezii in care nici macar nu mai credeau, oameni tineri cantand despre dragoste cu atata jale incat nici macar ei nu stiu daca au intalnit-o. Ma gandeam ca totul in folk se rezuma la iubire, iubirea de mama, iubirea de familie, de copii samd.
All is full of love.

Gata, v-ati luat portia de dragoste pe luna asta.
De-acum inainte vom vorbi numai despre politica, despre alegeri, despre imagine politica, aranjamente pe ascuns, vom tipari cani si brichete cu diversi candidati la presedentie, vom da la copii izmene si dulciuri, la mame 2 kile de zahar si inca o telecomanda tatilor. Si sa votam domnule cu....cu cine da mai mult.
Romania, tara mea de glorie.

Ce ati alege voi, ma gandeam, sa aveti bricheta si sa nu aveti tigari, sau sa aveti tigari si sa nu aveti cu ce sa le aprindeti?
Ma macina asta.
Cred c-ar trebui printata pe fiecare fluturas de vot, intrebarea asta, ca sa ne mai destresam si asa imi inghit si eu curiozitatea o data pentru totdeauna.