Un an fara ea

Brusc aceasta este o vineri trista. Vinerea nu e niciodata trista atunci cand in fata ei sunt doua zile pline de relaxare, extaz sau ce vreti voi. Ma gandeam la ziua de maine si la faptul ca se implineste un an de lipsa ei, o lipsa pe care o simt ca durerea unei carii pe care incerci s-o repari de un an de zile si tot eviti drumul spre cabinetul care ti-ar curma suferinta. Dar nu poti sa scapi de masea atata timp cat caria ti-a fost alaturi mai mereu, atunci cand ti-ai scos-o pe prima sau cand ai pus prima data o plomba, sau chiar cand ai simtit gustul ala de bocanc incins cand ti-au pus aparat dentar. E o carie prezenta in mai toate evenimentele importante din gura ta si brusc la caria asta trebuie sa renunti. Candva, aproape, nu maine, desi timpul e presant.
Oamenii spun ca pierderile trebuiesc acceptate si ca revolutiile in fata lor sunt de la inceput pierdute. Iar maine se implineste un an de zile de cand ma revolt in fata resemnarii mele. Imi vine sa strig in gura mare ca daca macar ne-am aduna cu totii si am face ceva, am striga spre cer, am face un protest, lucrurile astea nu se pot intampla asa pur si simplu.
Eh...Pierd teren si timpul devine presant. Lumea asta parca e facuta din iubire si uitare. Si unul cate unul aderam din lipsa de sens in resemnare.

Drum bun, bunico.

"De ce să nu...?" , de primăvară

...fii curios? Trebuie să recunoşti că ne trebuie din când în când câte o pauză, când spunem stop şi ne încălţăm parcă pe furiş evadând din ce facem noi cu atâta concentrare; o oră în care să ne purtăm încălţările pe străzile minunate ale oraşului, în care nu ne găsim timp, curaj sau pur şi simplu stare. Eu, îmi las privirea sa ma poarte unde vrea ea când ajung în zona veche a oraşului şi mă port ca o turistă, cu eşarfa care îmi acoperă în mod neglijent gâtul, cu aparatul în mână pozând fiecare colţişor din peninsulă, cu care bineînteles că în trecut am făcut cunoştinţă de atâtea ori, eu şi lentila aparatului meu. Dar niciodată nu e de ajuns pentru a mai fi încă o dată curios, aşa că imediat ce trec de cafeneaua Mozaic, mă uit în stânga şi în dreapta de parcă m-aş ascunde în cel mai ascuns loc, şi intru în gangul care mă duce înspre cea mai minunată alee dintre alei, cea în care îmi pot răsfăţa tot timpul privirea înspre falnicii lei care păzezc impunător Casa cu lei, apoi îmi cobor privirea şi zăresc Bazilica Sfantului Anton şi fabuloasa ei arhitectură din caramida in stil romanic, trec pe lânga părăsitul Hotel Intim uitându-ma în sus spre ferestrele parcă bântuite de câte o privire ştrengară de demult sau poate de razele soarelui jucăuse în sticla timpurie şi mă întreb mereu, oare în care dintre ele camerele înghesuite acum de mucegai şi-a scris poezia de la malul mării Eminescu pe vremea când venea aici?! Coborând înspre mare văd copiii uşor ciocolatii şi mereu zburdalnici din zonă şi nu stiu dacă mă deranjează vreodată sau dacă ei deranjează pe cineva căci sunt copii jucăusi şi atât în ochii mei fie că-s ei romi sau ba, dar eu mereu îndrăznesc să întru în gangul de unde ies ei, nu mult dar cca 10 metri, cât să privesc înspre balcoanele mici, colorate şi mereu pline de rufe încâlcite şi imi mai împlinesc curiozităţile pozând 2-3 cadre în această babilonie oropsită.

...fii altcineva? Pentru mine cea mai bună soluţie este să intru în sala de cinema, dimineaţa unpic înainte de prânz, atunci când nu e mai nimeni sau poate eu şi încă 2 rătăciţi pozând stingheri în sala apretată care-şi asteaptă vizitatorii. Şi-mi aleg filmele cu precizie şi multă migală, sau mă rog, atât cât pot şi mă aşez mereu înspre rândurile ultime şi mă las in voia scenariului: fie sunt crudă, nepăsătoare, sunt o amantă din secolul XIX sau un vrăjitor care transformă oamenii în fel şi fel de arătări, sunt peste tot şi mereu unde vreau eu. Iar în zilele în care nu gust din programul pe care cinema-ul mi-l oferă, intru râvnind de indiscreţie înspre Carturesti sau London Pub-ul de pe Ecaterina Varga, îmi comand un ceai de iasomie amărui şi stau cu ochii încântaţi în cărţile vechi pe care le găsesc aruncate pe lângă ferestre.

Poziţia copilului (r. Călin Peter Netzer 2012)

Proaspăt venită de la Gala Premierii Poziţiei Copilului, în sală împreună cu artiştii reuşitei berlineze, vă scriu câteva cuvinte despre impresiile pe care mi le-au lăsat acestea.
Habar nu am de ce în sala constănţeană a predominat vârsta a doua, cumva ma bucură dar nu prea, am văzut săli goale şi la filmele lui Jason Statham şi nu m-am simţit atât de stingheră.
Îmi încep pledoaria spunându-vă că am fost impresionată de scenariul Poziţiei Copilului, scenariu care m-a luat de mână şi m-a purtat fără nici o chicoteală timp de 110 minute sau cât ţine el înspre subiectul poveştii lui Răzvan Rădulescu şi Călin Peter Netzer.

Deşi scenariul mizează către succesul de care a avut parte cu atâtea onoruri acesta surprinde disputa, conflictul dintre o mamă puternic dominatoare (Luminiţa Gheorghiu) şi un fiu puternic introvertit (Bogdan Dumitrache), reflectorul pică pe de-antregul pe relaţia dintre luxul şi banii pe care Cornelia le utilizează ca atuuri în lupta sa pentru a-şi câştiga fiul. Spun luptă pentru că în trecut ea şi l-a pierdut ( fiul şi respectul) prin modalităţi necunoscute de noi folosind nu ştiu ce mijloace, poate banii, poate luxul dăruit fiului din abundenţă, căci bunurile sale de la maşină până la apartamentul luxos în care trăieşte nu ne dau impresia de refuzuri sau dispute trecute între el şi părinţi.

Barbu, fiul Corneliei pare tipul adolescentin aflat într-o criză de originalitate târzie, un fiu cocoloşit, genul bădăran. Habar n-am dacă Bogdan Dumitrache a jucat rolul perfect aici, şi putin îmi pasă, căci de la începutul filmului până la finele lui, Cornelia este şefa, ea domină aparatul de filmat în toate ipostazele ei, cam toate găsind-o in aspectul de a tăinui păcatele fiului şi cam în toate utilizând şpaga şi puterea pentru asta.
Memorabilă rămâne scena la care însuşi regizorul Netzer a spus c-a lucrat cel mai mult, o scenă cheie în conturarea întregii semnificaţii pe care o aduce acest film, scena în care Cornelia se intâlneşte la o cafea, in mall cu martorul sau chiar complicele accidentului (rol jucat de Vlad Ivanov), acesta este cel care conducea imobilul depăşit de fiul ei.
Vlad Ivanov cu o impecabila grimasă, chiar luxoasa raspunde avansurilor  Corneliei de a-l mitui “Pot sa spun ca aveam 80. Sau, mai bine, 50, nu?”.

"Ce vrea dânsul în schimb? Păi, iniţial, după o scurtă şi competentă deducţie privind nivelul pedepsei pe care o riscă doamna, vorbeşte de 80-100 de mii de euro, apoi schimbă brusc la un milion de lei vechi, sau poate doar trataţia, o cafea şi un amaretto, pentru că, în final, să arunce el pe masa 100 de ron, mult peste valoarea consumaţiei, şi să plece."
Ei bine trecând peste toate aceste încercări, la finele lui, Cornelia atinge un moment de sinceritate, un moment dăruit ca de la mamă la mamă, singurul în care iată,  camera de filmat o surprinde pe această distinsă doamnă fără bijuterii, cosmetice sau plicuri cu bani.
Muzica filmului mi-a părut în aceeaşi ordine de o fineţe imprevizibilă: filmul este deschis cu scena sărbătoririi zilei de naştere a Corneliei într-un restaurant privat înconjurată de prieteni; scena se termina cu  invitatia pe care o adresează soţului dansând cu acesta şi apoi aproape singură într-un delir care i-ar putea defini întreaga personalitate, printr-un singur nume, cel al cântecului : Meravigliosa creatura.

Îndemnul meu către privitorul de acasă sau cel din sala de cinema este să aibă putină încredere în filmul românesc, sa-I dea puţin din creditul pentru care iata, suita de critici internaţionali ne dau aurul.
Veniţi la cinema, priviţi reuşitele româneşti şi scrieţi istoria cinematografiei, alături de ele!

Intalniri cu Grade # 3

Poulet aux prunes [ dir. Marjane Satrapi, Vincent Paronnaud, Franta, Germania, Belgia 2011]

Nasser Ali Khan este cel mai renumit violinist al vremurilor sale. Il gasim la inceputul filmului in cautarea unei viori, un Stradivarius- aia nu-I buna, aia nu-I nu stiu cum, aia nu suna bine pana la urma nicio vioara nu este pe placul lui Nasser Ali Khan. Asa ca Nasser Ali Khan se hotaraste sa moara.  Mi se pare normal, voua nu?

Ce face Nasser Ali Khan in sensul asta?  Nasser Ali Khan (daca vi se pare ca repet prea mult numele lui o sa ma opresc dar trebuie sa va obisnuiti cu el) isi duce propria greva - refuza sa se mai hraneasca asteptandu-si sfarsitul. 

Ei bine si acum sa va tineti bine, intram intr-o contorizare a ultimelor lui zile si ne initiem intr-un proces psihanalitic la nivelul spectator-personaj, al vietii celui mai artist dintre artisti si implicit al dramei sale. Va avertizez ca nu-I lucru de mantuiala asta cu dedesupturile unui artist, mai ales ca taramul pe care suntem pregatiti sa pasim este presarat cu vraja, cu personaje fantasmagorice care mai de care, cu creatii spectaculoase si cu dovezi clare de fantezie sufleteasca.

Acum fie vorba intre noi, Marjane Satrapi și Vincent Paronnaud dispun de toate recuzita vietii pentru filmul asta: au o substanta creatoare peste asteptari (in anul 2008 au ajuns la nominalizarile Oscar pentru animatia Persepolis), au parte de nume numai unul si unul ale cinematografiei mondiale: Mathieu Amalric, Maria de Medeiros, Isabella Rossellini, Chiara Mastroianni, Rona Hartner, Golshifteh Farahani si Jamel Debbouze, au una dintre cele mai emotionante coloane sonore care mi-au fost date sa aud ( compozitia Olivier Bernet) si toate acestea pentru a sarbatori cu trambite daca se poate, ce altceva decat iubirea.

Sigur ca filmul nu abordeaza iubirea stropind ecranul cu sirop de prune (traducerea ad litteram a titlului filmului este Pui cu prune), dar gaseste un mod fin, magic, plin de umor si visare, un mod tipic fantezist pentru asta si ne introduce intr-o lume de basm sofisticata.

Aflat in comepetitia Festivalului de la Venetia, Iubire persana a fost unul dintre mult asteptatele filme de anul acesta in Romania, la fel de asteptat ca sosirea scriitoarei si regizoarei Marjane Satrapi, la Bucuresti pe 10 februarie.

De la Marjane Satrapi ramanem cu cateva cuvinte frumoase despre el  “Era timpul să sărbătorim iubirea și omul și să le punem în centrul a tot ce există. E extraordinar să faci un film în Germania, cu acțiunea care are loc în Iran, cu Isabella care e italiancă, cu Maria, care e portugheză, cu Golfshifteh care e iraniană, cu Rona care e româncă, cu Serge Avedikian care e de origine armeană, cu Jamel, ai cărui părinți sunt marocani, cu Mathieu, cu Chiara... și la final să fie un film franțuzesc!”

Cele 5 cu moţ

Imi amintesc ca va spuneam intr-o recenzie veche un lucru pe care l-am citit de la Gorzo si care mi-a placut foarte tare, si anume ca daca privesti filmele asa cum trebuie, adica la cinema, fara intreruperi, ele chiar ti se intampla. Filmele ti se intampla oriunde, cu conditia sa nu le imparti cu mitocanii, fie ei in patul tau sau chiar in sala de cinema.
Mi s-ar fi parut incorect sa nu fac si un asa-zis top al celor mai adulmecatoare filme pe care le-am privit recent, asa ca iata-ma vorbind despre ele.
1.  Man on a ledge-si ma uit ca nu vorbeste nimeni despre el, mai mult decat permite calificativul sau, de fapt ce vrei sa vezi, te-as intreba, daca ai chef de un film de actiune care sa se filmeze pe marginea  balustradei unui hotel din Manhattan, care sa te tina in carti pana la generic, care sa-ti forteze asteptarile dar care spre deosebire de altele (si da ma refer la Haywire!!!) sa aibe un soundtrack, sa aibe mizanscena, sa simti ca esti la cinema nu la o repetitie de teatru de papusi?! As fi ales Man on a ledge exact cum acum cativa ani as fi preferat sa vad From Paris with love la cinema, decat orice alta comedioara hangoveriana.
2. 50/50- cuvintele ar fi prea putine pentru a-mi exprima regretul cu privire la cinzeci-cinzeci, regret pe care inca o data l-am flencarit aici, despre ce mi-a zis mie 50/50 si despre care era locul lui pe covorul rosu.
3. Incendies- cand privesti filmul lui Denis Villeneuve, timpul ti se opreste! Stiu ca citisem intr-un comentariu de-al Adinei asta pana sa reusesc sa-l vad, ca este "aproape filmul perfect". Te intriga, nu-i asa, sa stii ca exista un film aproape perfect pe care tu inca nu l-ai vazut? Un motiv in plus de a aprecia Incendies este acela ca si-a primit meritul pentru cel mai bun film strain in anul 2010. As zice sa va grabiti!
4. Beginners-cand il vad pe Ewan McGregor parca-l vad pe Jude Law la inceputul carierei, dar un Jude Law mai putin versatil. McGregor e genul de actor care poate fi inghitit de ceilalti colegi de platou mai grei, fara sa comenteze. Nu incep sa va spun de rolul lui din Haywire, de fapt cred ca mi s-a pus pata pe toti actorii din Haywire desi ei, saracii, n-au avut mare vina. Dar Beginners merita vazut pentru ca este o poveste comuna maltrata de sperantele noastre, de idealuri, vise, pierderi etc etc etc.
5. Cineva o sa zica ca-s patetica sa spun despre War Horse ca este un film cu moţ, dar privit din perspectiva unei altfel de asteptari, decat cea a modul militaresc contemporan de a-si trata filmele, Spielberg face un film de cursa lunga care prinde, inca. Si poate pentru ca unii dintre noi am ramas mai copii decat au ramas ceilalti, War Horse este o gura de aer proaspat, oricand binevenita.

Cele 5 dezastre

Cele mai dezastruoase filme ale momentului de la care m-asteptam la cu totul altceva:
1.  Underworld Awakening - evident cea mai proasta parte dintre cele patru. Nimic nu se termina mai josnic intr-un film cu asteptari mari de incasari, cand incepi sa apelezi la urmasi, cand clonezi unui vampiri, copiii-vampir pentru inca o bucata de succes in cinema. E atat de awakening incat trezeste si ultimul interes de a mai acorda credit unei viitoare parti 5, asta in mod cert. Si singurul lucru care m-a facut intr-adevar sa ma simt in joc cat eram pe scaunul din cinema, e alegerea 3D-ului destul de reusit.
2. Carnage - as vrea sa ma insel dar am impresia ca Polanski da semne de epuizare artistica, caci dezamagirea continua inca de la Ghost Writer. Carnage da o lectie fantastica, dar nu toata lumea reuseste s-o realizeze artistic incat sa nu para plictisitoare, nici macar mega-combinatia asta de oameni grei din distributie! Daca reusesti sa gasesti ceva apreciabil in film, sigur ca gasesti actorii si le dai full credit pentru ce-a iesit. Atat.
3. Haywire - filmul asta e ca un podium de celebritati: Michael Douglas, Antonio Banderas, Ewan McGregor, Aaron Cohen, Michael Fassbender, Channing Tatum si mai sunt cativa. Adica e sufocant, la un moment dat nu mai poti duce sa vezi o asa inhaitare proasta si te gandesti - oare a citit careva scenariul inainte sa-l accepte?? Cred ca e cel mai prost film al anului 2011, de departe cea mai proasta combinatie a anului trecut. Iar experienta din sala de cinema in fata unui film pe care absolut toata lumea il simte la un moment dat penibil, e una de tinut minte.
4. The teacher - niciodata nu i-am acordat prea mare incredere lui Cameron Diaz, dar au fost momente in cariera ei cand a reusit sa-mi surprinda asteptarile. Nu acelasi lucru se intampla si acum, si o spun strict pentru aportul pe care-l aduce ea, numai ea, Cameron Diaz pentru ca filmul este unul care stropeste cu bule dinspre sexualitatea ei (pentru unii apetisanta), pentru mine nu. Cameron Diaz e urata! Si cine vrea s-o mai ia sa faca un film despre fundul ei, ar trebui sa stie ca pana la fund ii vedem si fata! u r a t a!
5.  The Sleeping Beauty - probabil din prea mult teasing, asa cum mi se intampla in general, creditez filme pe care ar trebui sa le privesc doar cu coada ochiului. S-o vezi pe Emily Browning goala o data e acceptabil, dar s-o vezi de 10 ori goala la cei 1.50 inaltime ai ei cu fata de copil de 14 ani,  langa un nene de 70 de ani, e limpede cel mai dezgustator tablou de iarna. Nici nu vreau sa-mi mai amintesc!

Hand fetishism

 Nothing personal (dir. Urszula Antoniak, Irlanda 2009)

Un certain regard

50/50 (dir. Jonathan Levine, SUA 2011)

Imi pudrez entuziasmul cu oarecare nonsalanta inaintea acestui Oscar si asta din cauza lipsei de reactii atomice dintre mine si maria sa, a carei bravura nu slaveste intocmai proprie-mi pofte o revolutionare magistrala slavita si neinchipuita dar in schimb gudura idei infime facand din ele forte nemaintalnite. Din acest motiv al autogudurarii obsesive asupra unei singure idei si, cu siguranta, din mult mai multe, nu exista, iata, un singur capatai in preamaritul juriu, ci mai multe, bine formate. 

Sigur ca n-am apucat sa privesc toate filmele din cursa, insa timpul imi va da ocazia pentru a-mi mazgali parerea aici; altceva vreau in schimb sa va spun si din acest motiv va aduc in vedere efectul de senzatie al acestui duo masculin (Joseph Gordon-Levitt & Seth Rogen) care amesteca 2 condimente tari, unul de resemnare si celalalt de lupta intr-o forma comica dar abuziv de tragica, sovaind cu un subiect pentru ei, fix pentru gustul lor. Si ma intreb, cum mama naibi au reusit astia sa treaca de 50/50?? Din cauza asta imi declar preferatul acestui an care, iata, ca nici macar nu se bate pentru Oscar. 

Ce pierdere, domnilor! Ce pierdere!

Forma abstracta ca miez al materiei

 Jackson Pollock - "Convergence"

 J'ai tue ma mere (dir. Xavier Dolan, Canada 2009)

Arta contemporana a descoperit valoarea si fecunditatea materiei. Existenta legatura intre formele abstracte si miezul materiei in sine, a redat un dialog nascut din adancul insusi al materiei pe care acesta il modeleaza si inauntrul careia se afla sursa inspiratiei. Miezul vanzolelii artistilor de alta data, a unei cautari continue de forme definite ca si produs al artei este astazi inlocuit de lipsa unui act procedurat clar definit al intuitiei-expresie. Aceasta intuitive arde pe de-antregul inlanuntrul spiritului creator, iar manifestarea ei tehnica-extrinseca, adica talmacirea acestei naluciri poetice cu ajutorul sunetelor, cuvintelor, culorilor, acesta devine materialul erei contemporane. 

Ca o reactie la aceasta doctrina, estetica erei contemporane elaboreaza o reconsiderare a materiei. Este o inventie care se zamisleste in presupusele adancimii ale spiritului si care nu are nicio legatura cu provocarile realitatii fizice concrete caci nu poate fi decat o palida nalucire. Frumusetea, adevarul, inventivitatea, creatia nu tin doar de o spiritualitate angelica, ci au de-a face cu universul lucrurilor care se ating, se miros, care fac zgomot atunci cand cad, care tind sa se aplice datorita inevitabilei legi a gravitatiei, care sunt supuse deteriorarii, transformarii, ruinei, dezvoltarii.(adaptare din "Istoria frumusetii", editie ingrijita de Umberto Eco)

Lectia de fotografie (III): There is life after war

War Horse (dir. Steven Spielberg USA 2011)

Tomboy [dir. Celine Sciamma, Franta 2011]

Cum or fi sunat indicatiile regizorale ale Celinei Sciamma micutei Zoe: draga mea, esti o fetita tare frumusica si simpatica dar noi avem nevoie sa fii cat mai baietoasa, sa mergi cocosata, nu, cand te asezi nu ai voie sa-ti apropii piciorusele, dac-ai putea sa le tii departate si cand mergi ar fi perfect, nu, nu e nimic rau in a fi fetita si desi-i ciudat tot o fetita te va pupa, dar tu vei fi cat mai baietoasa.

Tomboy (Baietoi) este povestea facuta de adulti, pentru adulti, despre copii, a Laurei in varsta de 10 ani care se da drept baiat in grupul nou de joaca. Filmul este jucat foarte curat intr-o lume de copii in care Laure isi face noi reguli mai usor de suportat unei realitati incomode. Aceasta imprecizie a orientarii sale sexuale la nivelul copilariei, amintindu-mi de motivul psihanalitic-freudian al Complexului lui Oedip este in mod natural inhibata de mai multi factori din viata micutei: mama insarcinata cu al treilea copil, legatura puternica dintre ea si tata, aparitia Lisei pentru care simte o emotie inexplicabila.

Filmul este o lectie de revizuire comportamentala si dezvoltare personala a parintilor pentru consolidarea relatiei cu cei mici.

Intalniri cu Grade #2

Gary Oldman in Tinker Tailor Soldier Spy (dir. Tomas Alfredson 2011)

Al Pacino in You don't know Jack (dir. Barry Levinson 2010)

Our story, by The Shoes

Me and you and everyone we know (dir. Miranda July, 2005)

Death proof

All good things ( dir. Andrew Jarecki 2010)

The killer inside me (dir. Michael Winterbottom 2010)

Poetry [Chang-dong Lee, Coreea de Sud 2010]

Doamnelor si domnilor, domnisoarelor si domnisorilor, mentalitatea castigatoare de trofeu merge cam asa in zilele noastre: daca nu sunteti de acord cu mine nu-mi pasa, daca insa imi sunteti pe aceeasi unda, atunci va privesc ca pe cei mai buni prieteni. Nu adaugam alte comentarii retetei de succes decat stropi de personalitate.

Un film care ia Cannes-ul pentru cel mai bun scenariu e un film pus deoparte, e genul caruia ii rezervi duminica de dupa furtuna de alcool in care ti-ai inmuiat creierul, iti asezi perna sistematic incat sa ajunga sa te pofteasca pana la comoditate, iti faci floricele la ceaun pentru ca alea de microunde sunt cancerigene, iei chipsuri de la colt in defavoarea paielor de la Mc. Si dai skip la inghetata. Inghetata merge numai la cinema. Pe furis.

Poetry-ului lui Chang dong-Lee i-am acordat o zi linistita, din trailer pare genul de film care sa ma mangaie pe crestet. Nu trebuie sa va bucurati tamp la orice inceput elogios, caci sunt si zile mai bune, dar revenind la Poezia Coreeana va amintesc ca avem asa: avem o bucata de mamaie (Yun Jeong-Hee) cu ranjet simpatic imbracata in camasi cu modele florale, pasionata de poezie si suspecta de Alzheimer, protagonista principala la poveste si un adolescent-nepot-trandav partas la un viol ce premeditateaza o sinucidere. Am reusit sa va intrig? Daca da, pregatiti-va la peste 2 ore de plictiseala, caci asistam la drama femeii care viseaza sa scrie prima poezie din viata, timp in care afla de gang-bang-ul nepotului si de sinuciderea fetei in culpa.

La prima vedere orice om cu asteptari cinematografice de la un premiu pentru scenariu se gandeste ca numai un masochist e in stare sa faca povestea asta cat sa prinda. Una e sa incerci, alta e sa-ti iasa, mie personal mi se pare ca Chang dong-Lee a fost la spranceana pe langa esec, dar s-a folosit cu pricepere de multe detalii care sa-I asigure in final aplauzele.

Si iata ca sunt o gramada de simboluri care mi-au atras atentia pe parcursul lui, majoritatea dintre ele scumparate din mijlocul naturii datatoare de inspiratie, caci in jurul momentului creativ ne invartim de 2 ore. Trandafirii rosii sunt aducatori de durere, ei sunt in vaza doctorului la primirea vestilor proaste, la inceput atragatori, apoi devin de plastic, iar la fel ca in Tatarak-ul lui Andrzej Wajda, apa este element- martor la poveste, pe malul ei intalnindu-se personajele in cele mai delicate momentele ale tragediei lor. Apa ia mereu cate o viata.

Ce este de inteles aici, e ca nu facem altceva decat sa ne folosim de recuzita pentru a lasa finalul care pregateste in derularea lui disperarea femeii, e un aluat clocit pe care-l asteptam pe muteste, iar cu cat inaintam catre el, aceasta stare se amplifica luind conotatii neasteptate.

Legatura pe care coreeanul reuseste s-o surprinda, desi cum spuneam, intr-un mod foarte “lung” prezentat, este de o finete milimetrica care da dovada de un tupeu aproape ca primitiv. Legatura propriu-zisa dintre dorinta inflacarata a unei sexagenare, de a scrie o poezie si inspiratia creatoare care trebuie sa vina tocmai din interiorul unei tragedii familiare, este un subiect greu de rezumat in imagini, un subiect care asa cum spuneam reuseste sa invinga admiratia privitorilor si a criticilor sai.

Neuman

I-am descoperit recent, se numesc Neuman, sunt (surprinzator) spanioli, canta de mai bine de 10 ani, si-au lansat recent albumul The Family Plot pe care il puteti lua si asculta de aici, si toate astea pentru ca suna intr-un mare fel. So enjoy!

Concluzia Eca

Beginners ( dir. Mike Mills, USA 2010)

A Separation [Asghar Farhadi, Iran 2011]

Drama A Separation (“Jodaeiye Nader az Simin”) a regizorului şi scenaristului iranian Asghar Farhadi a făcut un tur de forţă în anul 2011, fiind proiectată în cadrul festivalurilor de film de la Berlin, Hong Kong, Buenos Aires, Istanbul, Bucureşti, Cluj-Napoca, Sydney, Karlovy Vary, Sankt Petersburg, Erevan, Melbourne, Toronto, Fukuoka, San Sebastian, Oslo, Atena, Helsinki, Calgary, Riga, New York, Rio de Janeiro, Abu Dhabi şi Amsterdam, precum şi la Festivalul de Film Telluride, urmând să fie lansată în ediţie limitată în cinematografele din SUA pe data de 30 decembrie 2011 de către studioul Sony Pictures Classics.

Avându-i în distribuţie pe actorii Peyman Moaadi, Leila Hatami, Sareh Bayat, Sarina Farhadi, Shahab Hosseini şi Babak Karimi, “A Separation” a beneficiat numai de recenzii pozitive şi şi-a adjudecat o sarabandă de premii prestigioase, fiind declarat cel mai bun film al anului la Asia Pacific Screen Award şi la Durban International Film Festival, precum şi cel mai bun film străin independent la British Independent Film Award şi cel mai bun film într-o limbă străină la New York Film Critics Circle Awards. Participarea la competiţia de la Berlin a fost recompensată cu trofeul Ursul de Aur din partea Juriului Internaţional pentru Asghar Farhadi, premiul Juriului Ecumenic pentru acelaşi Asghar Farhadi şi trofeul Ursul de Argint pentru întreaga distribuţie.(sursa)

Filmul incepe cu scena din sala de judecatorie unde Nader si Simin se cearta dintr-un motiv care declanseaza dorinta unui divort: femeia vrea sa emigreze intr-o tara care sa-I poata oferi fiicei sale Termeh, posibilitatea unei alte educatii si implicit a unui viitor mai solid, pe cand barbatul Nader respinge hotarator optiunea emigrarii amenintind cu boala tatalui sau imobolizat intr-un apartament. Actionind ca o scena-declansator, imaginea din sala de judecata care este o incapere saracita, unde actorii isi spun replicile in fata camerei ca in fata fotografului, pregateste o intreaga drama a unui cuplu simplu, cu un mariaj armonios, locuind modest intr-un apartament elegant din Iran.

Dupa plecarea sotiei emancipate, Nader o angajeaza pe Razieh pentru a se ocupa de treburile gospodaresti si pentru supravegherea tatalui diagnosticat cu Alzheimer. Povestea lui Razieh ataca intriga filmului, amintindu-mi aproape hilar de telenovelele spaniole in care pericolul venea de obicei din aparitia unei servitoare de clasa inferioara care ba strica ba invia ceva in casele cu etaje din cartierele de lux ale Castilliei. Ei bine si aici se intampla cam la fel numai ca daca incercati sa raportati totul la o scara estetic arabeasca, cu o servitoare provenita dintr-un cartier sarac (iranian), o femeie care respecta cu sfintenie religia (islamica) care este casatorita cu un barbat violent (irachian) si insarcinata cu un copil, ei bine daca reusiti sa va imaginati toata povestea asta, atunci m-ati inteles.

De fapt camera care filmeaza pe tot parcursul peliculei, arata ca un martor intrat brusc in viata linistita a unei familii, de parca cineva chiar i-a surprins pe oamenii astia in cel mai de rahat moment al vietii lor. Ce se intampla cu Razieh si cu sotul ramas nu e prosteala telenovelistica, e lupta dintre adevar si minciuna, dintre moralitate si religie, dintre frica si vinovatie, dintre educatie si dreptate sub insemnul unui proces legal in urma caruia Nader este arestat. Nu sunt eu un mare privitor de filme iraniene si recunosc ca nu i-am privit pe actorii lui Ferhadi si-n alte filme, dar ce fac oamenii astia din rolurile lor mi se pare experienta traita in direct cu echipa de filmat in carca.

Una peste alta, e aproape uimitor cum un film de 120 de minute poate sa-ti tina o gramada de lectii despre viata si nici macar sa nu ajunga sa te plictiseasca.

Intalniri cu Grade #1

Christoph Waltz & Kate Winslet
vs.

John C. Reilly & Jodie Foster

...in Carnage, by Roman Polanski.

Zestre cinefila #2

Dogtooth (dir. Giorgios Lanthimos, Greece 2009)

Giorgios Lanthimos: It didn’t really start as a story about family dysfunction as such. In the beginning, I was wondering about family life and parenting in general and if the way we think about it would ever really change. But I had a conversation with some friends one day, and I was making fun about the fact that two of them were getting married and having children, because today many people get divorced and kids are being raised by single parents, so I said there was no point in getting married. But although I was obviously just joking, all of a sudden they got extremely defensive about what I had said. This made me realise how someone I knew and who I would never have expected to react that way freaks out when you mess about with his family. And that’s how I got the initial idea about this man who would go to extremes to protect his family, and who would try to keep his family together forever by keeping his children away from any influence from the outside world, being firmly convinced that this is the best way to raise them.
The thing is that because the father really does have the best intentions for his children, or at least that is what he believes, he tries to provide them with the best environment to grow up in, like this big house with a big garden and a swimming pool and all that. But at the same time, he has to create all these myths and fears so that the children don’t dare going out of the house. But since he has been able to do that from the moment they were born it also shows just how much you can influence people’s minds and create a view of the world for them that is exactly the way you want it.

We need to talk about Kevin [Lynne Ramsay, USA 2011]

Ar cam fi timpul sa va spun si eu La multi ani!, apoi sa va urez un an 2012 fara Melancholii, sa fiti sanatosi si fericiti si increzatori in Natura voastra, sa nu va pierdeti luciditatea si nici Simturile, fie ele perfecte sau imperfecte, si intr-un final va doresc sa fiti alaturi de mine anul acesta pentru disecarile noastre comune, cu un 2011 incarcat si cu asteptari mari de la noul 2012.

Prima mea experienta din acest an se indreapta catre drama lui Lynne Ramsay “We need to talk about Kevin”, o adaptare a romanului cu acelasi nume al lui Lionel Shriver din 2003, o productie asteptata cu sufletul la gura din pricina misterioasei Tilda Swinton despre care va vorbeam mai multe anul trecut intr-un post in exclusivitate dedicat rolului sau din Io sono l’amore.

“We need to talk about Kevin” este genul de film care nu-ti poate disparea prompt din minte, mai ales ca din titlul lui ne dam seama de importanta adolescentului Kevin, fiul Evei, care realizeaza ceva monstrous, lucru pe care-l descoperim abia la sfarsitul filmului.

In "We need to talk about Kevin", Tilda joaca rolul Evei, o mama, una din multele cele care traiesc o depresie post-natala, o forma controversata de depresie din acest ultim deceniu. Sigur ca pe parcursul primei ore din film, reusim sa intelegem si motivele depresiei sale, date pe care le notam exact cum o faceam in Martha Marcy May Marlene, in mod concomitent alternand trecutului indepartat un prezent-trauma, iar apoi un alt moment al trecutului. De fapt asemanarile dramei Marthei si a Evei sunt nascute din acelasi nucleu, psihismul centrandu-se pe singuratatea dinauntrul unei catastrofe.

O vedem pe Eva in mai multe stadii ale vietii sale: post-catastrofala, in decursul unui trai linistit dintr-un orasel mic din New England, in mijlocul mariajului sau pre-Kevin cu Franklin, iar in primele din aceste stadii ,ca pe o mama disperata de cresterea propriului ei fiu.

Un lucru clar este ca regizorul Ramsay se joaca cu imaginatia noastra pe aproape toata durata filmului, dandu-ne ocazia de a-l vedea pe Kevin la inchisoare, vizitat de propria mama, un prezent in care lipsesc toate personajele din trecutul povestit; un context aproape confuz pentru noi in care o vedem pe Eva la inceputul filmului ca intr-o balta de sange asemanatoare baii de rosii latin-americana, o Eva plesnita de una dintre vecinele sale dintr-un motiv pe care inca nu-l cunoastem, un Kevin care isi tortureaza mama cu atitudinea lui si care face lucruri nejustificabile surorii sale pana la un adolescent care morfaie aproape monstrous mancarea; toate acestea trambitand asteptarea unui final catastrofal.

“We need to talk about Kevin” este exemplul temerii fiecaruia din noi in legatura cu educatia data copiilor nostri si cu intreg comportamentul parental al zilelor noastre; un triumf adus lui Ramsay si Swinton, dar o experienta aproape socanta in timpul vizionarii.