Habar nu am de ce în sala constănţeană a predominat vârsta a doua, cumva ma bucură dar nu prea, am văzut săli goale şi la filmele lui Jason Statham şi nu m-am simţit atât de stingheră.
Îmi încep pledoaria spunându-vă că am fost impresionată de scenariul Poziţiei Copilului, scenariu care m-a luat de mână şi m-a purtat fără nici o chicoteală timp de 110 minute sau cât ţine el înspre subiectul poveştii lui Răzvan Rădulescu şi Călin Peter Netzer.
Deşi scenariul mizează către succesul de care a avut parte cu atâtea onoruri acesta surprinde disputa, conflictul dintre o mamă puternic dominatoare (Luminiţa Gheorghiu) şi un fiu puternic introvertit (Bogdan Dumitrache), reflectorul pică pe de-antregul pe relaţia dintre luxul şi banii pe care Cornelia le utilizează ca atuuri în lupta sa pentru a-şi câştiga fiul. Spun luptă pentru că în trecut ea şi l-a pierdut ( fiul şi respectul) prin modalităţi necunoscute de noi folosind nu ştiu ce mijloace, poate banii, poate luxul dăruit fiului din abundenţă, căci bunurile sale de la maşină până la apartamentul luxos în care trăieşte nu ne dau impresia de refuzuri sau dispute trecute între el şi părinţi.
Barbu, fiul Corneliei pare tipul adolescentin aflat într-o criză de originalitate târzie, un fiu cocoloşit, genul bădăran. Habar n-am dacă Bogdan Dumitrache a jucat rolul perfect aici, şi putin îmi pasă, căci de la începutul filmului până la finele lui, Cornelia este şefa, ea domină aparatul de filmat în toate ipostazele ei, cam toate găsind-o in aspectul de a tăinui păcatele fiului şi cam în toate utilizând şpaga şi puterea pentru asta.
Memorabilă rămâne scena la care însuşi regizorul Netzer a spus c-a lucrat cel mai mult, o scenă cheie în conturarea întregii semnificaţii pe care o aduce acest film, scena în care Cornelia se intâlneşte la o cafea, in mall cu martorul sau chiar complicele accidentului (rol jucat de Vlad Ivanov), acesta este cel care conducea imobilul depăşit de fiul ei.
Vlad Ivanov cu o impecabila grimasă, chiar luxoasa raspunde avansurilor Corneliei de a-l mitui “Pot sa spun ca aveam 80. Sau, mai bine, 50, nu?”.
"Ce vrea dânsul în schimb? Păi, iniţial, după o scurtă şi competentă deducţie privind nivelul pedepsei pe care o riscă doamna, vorbeşte de 80-100 de mii de euro, apoi schimbă brusc la un milion de lei vechi, sau poate doar trataţia, o cafea şi un amaretto, pentru că, în final, să arunce el pe masa 100 de ron, mult peste valoarea consumaţiei, şi să plece."
Ei bine trecând peste toate aceste încercări, la finele lui, Cornelia atinge un moment de sinceritate, un moment dăruit ca de la mamă la mamă, singurul în care iată, camera de filmat o surprinde pe această distinsă doamnă fără bijuterii, cosmetice sau plicuri cu bani.
Muzica filmului mi-a părut în aceeaşi ordine de o fineţe imprevizibilă: filmul este deschis cu scena sărbătoririi zilei de naştere a Corneliei într-un restaurant privat înconjurată de prieteni; scena se termina cu invitatia pe care o adresează soţului dansând cu acesta şi apoi aproape singură într-un delir care i-ar putea defini întreaga personalitate, printr-un singur nume, cel al cântecului : Meravigliosa creatura.
Îndemnul meu către privitorul de acasă sau cel din sala de cinema este să aibă putină încredere în filmul românesc, sa-I dea puţin din creditul pentru care iata, suita de critici internaţionali ne dau aurul.
Veniţi la cinema, priviţi reuşitele româneşti şi scrieţi istoria cinematografiei, alături de ele!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu