Uite-ti leapsa Danutz

Windance alias Diana, prietena mea, ne-a dat o leapsa.
Ea a scris inceputul, eu am continuat.
Sper sa-ti placa Danutz :D

"01:37. Am pus telefonul de-o parte, dupa ce l-am trecut prin nesuferitul obicei de a-l pune sa sune la o ora suficient de matinala. am bagat mana pe sub perna, mi-am ridicat genunchiul opus mainii de sub perna, la piept, am oftat un pic inspirand aerul cald al zilei ce tocmai trecuse si am inchis ochii, sperand la venirea cat mai rapida a lui Mos Ene.
La nici un minut juma` (:p) dupa toata drumetia asta inspre somn, am intredeschis ochii, privind intr-un punct fix. Cu coada ochiului... intredeschis... , am surprins ... (...)"

...o umbra ca de aripi ai unui pescarus singuratec, exact ca-n povestile de duminica perfecta prin Constanta pe care obisnuiam sa mi le administrez rareori dar suficient de des incat sa le simt importanta.
Si acum ma mir cum de imaginatia mi-a zburat spre aripile pasarii de tarm de care atat de dor mi se facuse tocmai in acel moment.

Nu era asta reactia normala pe care eu, Diana, as fi avut-o intr-un moment de sesizare al unui lucru in miscare in plenitudinea noptii.
Nu simteam panica.

Mi-e frica sa ma uit la intuneric de cand eram mica.
Mama ma intindea in pat, ma acoperea cu patura si apoi obsinuia sa-mi lase lumina aprinsa pe holul care imi lega camera de cea a parintilor mei, pret de aproape 40 de minute, pana se asigura c-am adormit.
Rareori ma prefaceam, tocmai pentru a o lasa si pe ea sa se odihneasca fara grija stingerii becului din casa, dar mereu sfarseam panicata sau speriata de intuneric.
Adormeam intr-un final.

Poate asta ar fi trebuit sa-mi doresc si acum, sa adorm si sa nu ma gandesc la pescarusul, la orasul, la marea si la nisipul de care ma leaga atat de multe amintiri.

Miscarea lenta si repetata a aripilor din lumina difuza a becului din strada mi se accentua pe figura dandu-mi mai mult o curiozitate nemaisimtita.
Iar ochii imi aratau cu incredere o iluzie optica de care o parte a creierului meu era constienta : umbra aripilor se tot marea de parca avea pasi ca ai unui om care se apropie incet si sistematic.

Abia atunci am simtit panica.
Mereu am crezut ca exista doua cai de a iesi din starea asta : 1. sa astept sa se intample ceva dar in acelasi timp sa simt fiecare bataie a inimii ca un gong stationat in mijloc fiecarui simtz, lucru pe care il consider tare "dureros" sau 2. sa ma misc brusc si rapid inspre nucleul producerii temerii, in fond cu cat se termina mai repede, cu atat mai bine, si asa aflu despre ce e vorba.

Cand am vrut sa ma ridic din pat, sau cel putin cand am avut intentia asta scartaitul arcurilor ruginite asa cum mi le imagina sunetul produs m-au scos pentru 1 secunda din starea de mai devreme. Imi oprea toata actiunea si parca decizia mai devreme imi era rasturnata din cauza scartaitului astuia. Mi-as fi dorit sa pot sa sar brusc si sa fiu deja cu picioarele pe podea fara sa ma mai ating nici macar un centimentru de asternutul patului pe care in momentul acela il detestam. Parca ma dadea de gol si nu stiam daca asta era un lucru bun sau rau.
Stiu ca mi-as fi dorit sa fi fost un lucru bun, asta e clar.

Ochii mi-au fost furati de existenta telefonului de langa mine, care pret de o clipa m-a dus spre salvarea mea ca om in fata oricarui lucru pe care eu personal nu-l intelegeam. Un singur telefon si in camera ar fi intrat oamenii ceilalti care m-ar fi putut salva de umbra aceea.
Dar telefonul nu avea ce cauta in povestea asta, unde toate numerele de salvare duceau spre intelesuri mult prea realiste pentru tot amestecul de trairi de care eram constienta in momentul acela.

Am realizat atunci ca dupa toate "disputele" mele cu patul care nu ma lasa sa inaintez, cu sunetul arcurilor care m-ar fi dat de gol si cu sesizarea telefonul de pe noptiera, uitam sa privesc umbra care-mi disparuse timp de cateva secunde din minte si din fata ochilor ocupati de toate celalalte lucruri din jurul meu.

Cand am privit inspre coltul unde lumina isi creea umbra inspaimantatoare de mai devreme, am ramas inmarmurita.
In momentul acela sangele parca imi tasnea prin venele subtiri dinspre pupila inegrindu-mi vederea, degetele de la maini le simteam cu plumb in loc de unghii iar racoarea care-mi acoperea picioarele imi lasa impresia ca dupa ce le-as fi uns cu spirt.
Pijamalele imi stateau lipite de piele si le simteam cum imi asfixiaza orice urma de por prin care as mai putea urma ciclul aerului din camera.
Simteam atat de multa tensiune incat as fi putut sa pic acolo pe loc daca cumva mi-as fi permis sa mai trag o data aer in piept.
Ma simteam ca intr-un sfarsit de melodie in care sunetul tobei se accentueaza pentru a ajunge la finalul brusc si mut.
Toate astea se intamplau atat de rapid si totusi sfarsitul melodiei se lasa asteptat.

Dimineata ma trezisera razele puternice de care nu reuseam deloc sa fug prin prisma coverturii din geam.
Cand ajung acasa, ii spun mamei sa-mi coasa niste material gros pentru draperie ca sa-mi astup fereastra, imi spun hotarata mult prea matinal.

Cand usa de la camera se deschise ii zaresc chipul somnoros al lui Andrei.
I-am spus de atatea ori sa nu mai intre fara sa ciocane la usa.

-Diana, azi jucam "Pescarusul", scena mica in 20 de minute! Grabeste-te!

pff, detest sa-mi incep repetitiile fara sa-mi beau cafeaua.