Festejar la nevrozis

 Keira Knightley in A dangerous method (David Cronenberg, 2011)

Ryan Gosling in All Good Things (Andrew Karecki, 2010)

My latest crush

Jamie Campbell Bower in Anonymous (Roland Emmerich, 2011)

#Toate drumurile duc la Nimeni

Like Crazy (Drake Doremus, 2011)

Mr. Nobody(Jaco van Dormael, 2009)

Let's play art #2 Pa' que sepas volar

El lado oscuro del Corazon (Eliseo Subiela, 1992)

El lado oscuro del Corazon [Eliseo Subiela, 1992]

Filmul asta este o fascinatie ingenioasa. Este tam-tam-ul unui experiment care demonstreaza. Este nimic mai mult sau mai putin decat un act demonstrativ al unui regizor care diagnosticheaza imbolnavirea omului, aici poet, cu iubire. Nu e de fapt un film despre tot ce se poate spune despre viata, e mult mai mult o pledoarie a unui om, a unui destin de a-I gasi un sens ei. Si dupa cum se bine spune ca “drumul spre rai e pavat cu ghinioane”, adevaratul sensul vietii e cel mai mic detaliu care-I scapa unei minti complete. Din acelasi motiv din care si cautarea disperata a lui aduce dupa sine sentimentul imperfectiunii, a dezamagirii si dezgolirii de sine. Nimeni nu a gasit pana acum sensul vietii in alta parte decat in goliciunea unor asternuturi, iar cei care nu gasesc o noima pentru propria lor minte in asta, inseamna ca au o problema de acceptare.

E foarte dificil sa vorbesc despre El lado oscuro del Corazon si sa ma prefac ca ma si pricep la asta. Scena de debut a filmului este cu Oliverio (barbatul) in pat cu o femeie, recitandu-I cateva versuri din Benedetti: “nu mă interesează dacă sânii unei femei sunt precum magnoliile sau smochinele/ dacă respiraţia ei, dimineaţa, miroase ca un afrodisiac sau ca insecticidul/ sunt capabil să suport un nas care ar cîştiga premiul întâi la o expoziţie de morcovi, dar cu un singur lucru sunt intransigent: nu pot tolera o femeie care nu ştie să zboare”. Sensibilitatea versurilor cauta de fapt reactia perfecta din gura ei, iar in lipsa acestei reactii Oliverio apasa pe un buton care deschide o trapa secreta a patului sau, aruncand intr-un gol lipsa mult cautatului sau ideal.

Un film ca acesta nu se priveste cu mintea, ci cu simturile, care se dezvolta aici ca niste antene in lumea lui Subiela, gata-gata sa recepteze realismul muzical, al versurilor lui Benedetti si un caricaturism atat de siropos si comic.

Oliviero isi petrece viata sa fizica intr-o letargie cronica in care zace cea mai incinsa dorinta pamanteasca. Ne intrebam daca isi va gasi, oare, Olivierio magistralul vietii? Trecand din bar in bar, spunandu-si vesnica poezie, o intalneste pe Ana, femeia ideala de frumusete si independenta care prin uniformizare cu magicul lui Subiela isi contesta vertiginos statului de prostituata. Pentru Olivierio, Ana, aceasta contradictie imperfecta a unui ideal, poate zbura.

Filmul are momente frenetic languroase dar care sunt completate intr-un mod nestingherit de relatia aceasta destul de bine construita, pe care Subiela o realizeaza la nivelul martor-protagonist si care permite emotia sa fie acolo, exact acolo unde trebuie.

Inceput dedicat Keirei Knightley

Daca ma uit atent la Keira Knightley am impresia ca ne cunoastem de-o viata. Eram amandoua pustoaice cand ea a filmat in The Jacket, apoi am crescut si eu si ea, numai ca mie nu mi s-a oferit niciun rol in Atonement si desi mereu am sperat nici de J. Deep nu m-am atins niciodata. Never let me go induioseaza pana la lacrimi la vremea lui iar anul acesta Keira joaca rolul nebunei lui Jung. Si inca ceva.

Last Night este povestea unui cuplu, proaspat casatoriti Michael si Joanna care-si dezvolta pe parcursul a celor 90 de minute tentatia unui pacat funest: Barbatul este atras de Laura, colega de munca ispititoare, o Medusa resuscitatoare de libido a zilelor noastre, o Eva Mendes pe care orice barbat in viata la ora asta, cu nicio problema psihica si cu o tinuta sexual normala si-o doreste macar goala in fata ochilor lui daca nu in patul conjugal in timp ce nevasta se speteste sa faca placinte in bucatarie, iar Joanna, Femeia care se revede dupa cativa ani cu Alex, un personaj al iubitului din adolescenta cu care are chimia perfecta dar caruia nu-I poarta inelul pe deget, exact ca in aproape orice copilarie nebuneasca a Hollywood-ului. Actiunea e aproape statica, parca nu se intampla nimic pe parcursul ei desi stim cu totii unde vrea regizorul Tadjedin sa ajunga.

La un moment dat ne uitam la ceas si ne dam seama c-am atipit in timpul preludiului; noi stim ca barbatii pot insela mai Usor decat femeile, o vedem acolo pe Eva ca un pacat dulce al lui Dumnezeu, dar asta abia dupa ce apucam sa ne atasam sistematic de Sam Worthington, de fapt asta este marele joc regizoral, suntem trimisi in fata ecranului in preludiul Marii Atasari, pentru ca o data intrupati de sotul grijuliu-modern sa-I dam speranta. Noi acordam speranta stiind ca ne putem arde, dar tot i-o acordam. Si pariem fie cu ispita, fie cu sotia. De partea Keirei Knightley sta ispita femeiasca de a se topi in fata chimiei perfecte din copilarie. Vedeti, de fapt pe tabla de sah bucatile sunt puse exact unde ar trebui sa stea ele, si asta cred ca-I marele minus al acestui film care spre final desi are speranta de partea lui, cumva lasa un spatiu intre el si multumirea unui ochi unpic pretentios. Punctul in jurul caruia toata vanjoleala asta se chinuie nu este de fapt incornaraia, este de fapt etosul asta uman care naste discutia si in care ne adandim cu toata personalitatea noastra.

Va spuneam intr-un post anterior ca ieri ma dusei la cinema. Incantata de prestatia aceleeasi Keira Knightley intr-un joc de nebuna (A dangerous method), pe langa nume de roluri ca Jung si Freud, retinele mele faceau ca boabele de struguri in menghina la vizionarea trailerului. Intr-un film in care cineva (dir. David Cronenberg) se hotaraste sa-l nasca din Viggo Mortensen pe Freud te duci aproape golit de orice idee-conceptie pe care ai avut-o in facultate despre numele lui, fiindca e Freud, in numele Psihanalizei, te duci si nu mai comentezi.

Si molcom pasesc intr-ale nebuniei cu Keira nemachiata si sarita dupa fix, hop apare si Jung, un caracter cu framanturi aproape adolescentine, exact cum aproape mi-l imaginasem in timpul lecturarilor, iar din aproape in aproape dau de Freud. Mi se opreste respiratia, simt palpaiala de sub mandibula ca-mi bate in barbie, picanterii de genul asta care induc cumva starea aia perfecta de imbratisare a unui om pe care-l admiri.

Si acum pe buna dreptate, analizezi jucatorul de sah de la fiecare sudoare de pe fata lui si-ti dai seama ca n-ai cum sa te duci in 1900, in zilele lui Jung si Freud si sa te joci pueril cu sansa asta in fata publicului care nu vrea decat adevarul, vrea sa intre in casa parintelui psihanalizei, sa manance ce mananca el, sa doarma tot atatea ore ca el samd. Toate aspectele astea sunt mult prea imprecise; eu care ma dusesem deschisa la minte pentru experienta asta unica din sala de cinema, eu care nu am inteles de ce nucleul din jurul potcoavei-metoda de curare a nevrozei a fost atat de estompat desenata pe ecrane. Doar mie mi-a lipsit demonstrarea asta? Ma simt aproape ca revoltata impotriva celor 99 de minute care nu fac altceva decat sa-mi arata ceva ce stiam, pledoaria ca aparatului psihic care refuleaza dorinta sexuala si care sta la baza declinului sanatatii psihice, nu e indrazneala si nici motiv de rosire in timp ce esti in cabinetul psihologului, ci adevar. De fapt asta stiam, dar voi oricum nu aveati de gand sa ne spuneti ceva ce nu stiam nu?

Imi pare ca se putea mai mult, dar parca regizorului Cronenerg i-a fost teama sa dezgroape mortii. Iar alte obiectii inafara revoltei mele personale trimise scenaristului acestui film, chiar nu am.

[Cred] Sunt aici

Ca sa fiu sincera m-am gandit de 10 ori inainte sa reincep sa scriu: 1. Pentru ca timpul imi este acum mult mai stramt pentru a ma multumi in prealabil cantitatea de informatii pe care ideal ar fi s-o pun aici, iar 2. Pentru ca fuse –si-se-duse o vreme cand nu mai gaseam entuziasmul asta. Partea din creierul meu care se ocupa cu disecat amorul transmis de la pelicula la mine imi tot impinge ghioante pentru asta, nici macar nu stiu ce-o sa iasa si sceptica fata de multe alte inceputuri de-ale mele sau re-re-inceputuri, va propun sa ma lasati sa fiu purtata de orice-m-ar-aduce inspre aici.

Am fost ieri la cinema, de fapt ma duc la cinema in continuare macar o data pe saptamana, ba chiar mi-am dezvoltat curajul ducerii la cinema de una singura, care este cel mai indraznet si mai relaxant mod de a-mi petrece timpul liber imediat dupa programul de munca. E mai relaxant singura decat in companie, si cred ca pentru altii de ma privesc din randurile de sus, e unpic infricosator. Horror a fost si pentru prietena mea care m-a intrebat daca ma simt singura, asta dupa ce mi-a aflat secretul. Nu mananc popcorn aproape niciodata pentru ca mi-e teama sa nu ma inec dar mai mereu imi furisez in geanta-mi de obicei maricica cate o inghetata Mc Flurry cu Lion si Caramel. E preferata mea.