Un film care ia Cannes-ul pentru cel mai bun scenariu e un film pus deoparte, e genul caruia ii rezervi duminica de dupa furtuna de alcool in care ti-ai inmuiat creierul, iti asezi perna sistematic incat sa ajunga sa te pofteasca pana la comoditate, iti faci floricele la ceaun pentru ca alea de microunde sunt cancerigene, iei chipsuri de la colt in defavoarea paielor de la Mc. Si dai skip la inghetata. Inghetata merge numai la cinema. Pe furis.
Poetry-ului lui Chang dong-Lee i-am acordat o zi linistita, din trailer pare genul de film care sa ma mangaie pe crestet. Nu trebuie sa va bucurati tamp la orice inceput elogios, caci sunt si zile mai bune, dar revenind la Poezia Coreeana va amintesc ca avem asa: avem o bucata de mamaie (Yun Jeong-Hee) cu ranjet simpatic imbracata in camasi cu modele florale, pasionata de poezie si suspecta de Alzheimer, protagonista principala la poveste si un adolescent-nepot-trandav partas la un viol ce premeditateaza o sinucidere. Am reusit sa va intrig? Daca da, pregatiti-va la peste 2 ore de plictiseala, caci asistam la drama femeii care viseaza sa scrie prima poezie din viata, timp in care afla de gang-bang-ul nepotului si de sinuciderea fetei in culpa.
La prima vedere orice om cu asteptari cinematografice de la un premiu pentru scenariu se gandeste ca numai un masochist e in stare sa faca povestea asta cat sa prinda. Una e sa incerci, alta e sa-ti iasa, mie personal mi se pare ca Chang dong-Lee a fost la spranceana pe langa esec, dar s-a folosit cu pricepere de multe detalii care sa-I asigure in final aplauzele.
Si iata ca sunt o gramada de simboluri care mi-au atras atentia pe parcursul lui, majoritatea dintre ele scumparate din mijlocul naturii datatoare de inspiratie, caci in jurul momentului creativ ne invartim de 2 ore. Trandafirii rosii sunt aducatori de durere, ei sunt in vaza doctorului la primirea vestilor proaste, la inceput atragatori, apoi devin de plastic, iar la fel ca in Tatarak-ul lui Andrzej Wajda, apa este element- martor la poveste, pe malul ei intalnindu-se personajele in cele mai delicate momentele ale tragediei lor. Apa ia mereu cate o viata.
Ce este de inteles aici, e ca nu facem altceva decat sa ne folosim de recuzita pentru a lasa finalul care pregateste in derularea lui disperarea femeii, e un aluat clocit pe care-l asteptam pe muteste, iar cu cat inaintam catre el, aceasta stare se amplifica luind conotatii neasteptate.
Legatura pe care coreeanul reuseste s-o surprinda, desi cum spuneam, intr-un mod foarte “lung” prezentat, este de o finete milimetrica care da dovada de un tupeu aproape ca primitiv. Legatura propriu-zisa dintre dorinta inflacarata a unei sexagenare, de a scrie o poezie si inspiratia creatoare care trebuie sa vina tocmai din interiorul unei tragedii familiare, este un subiect greu de rezumat in imagini, un subiect care asa cum spuneam reuseste sa invinga admiratia privitorilor si a criticilor sai.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu