Martha Marcy May Marlenee genul de titlu cu doua taisuri care forteaza aparentele unei drame inchise, caci filmul in ciuda titlului sau jucaus compus din 4 nume poreclite si pronuntate fara nicio bucata de aer printre, este dark,” Dark like Virginia Woolf, or a Nick Cave album”.
Povestea incepe cu aparitia unei tinere (Elisabeth Olsen) in dreptul unui telefon public; speriata de un asa numit fost iubit, Martha o suna pe Lucy (Sarah Paulson), singurul membru al familiei sale. Din momentul intrarii in casa surorii mai mari, Martha haladuieste un cosmar trezit din propriul sau subconstient cu amintiri socante din ultimii sai doi ani.
Sean Durkin, regizorul acestui film, vizualizeaza negresit de maiestruos, motivul minciunii si al manipularii, alternand intr-un mod impecabil, secventele reale din viata Marthei de azi, cu cele ale unui trecut atat de sumbru si confuz.
Martha Marcy May Marlene este un titlu fals pentru intreaga ei poveste, caci prezenta atat de tanara a fetei intr-un proces continuu de tortura transforma intreg filmul intr-un psihism oarecare, judecand o fata oarecare. Martha nu este de fapt numele acestei fete traumatizate de trecutul ei, Martha este un caz.
In stil metodicesc suntem protagonisti intr-o sala de cinema in care viata fetei curge prin fata ochilor ei, ai nostri si ai surorii ei. Niciuna dintre cele trei parti nu este privata de tristete si nedefinire.
Acum pot spune c-am trait tulburarea mea personala la privirea Melacholiei lui Trier, dar nu ma pot eschiva c-ar fi departe de o amintire obscura intalnita si aici, in filmul lui Durkin. Deci nu fugiti de tristete, caci tristetea vine peste voi.
Numele de afectiune din acest film zace ca ascuns sub nume de rudenie. Aproape ca este o iubire care trebuie, care este necesara, ca o mostenire care trebuie dusa mai departe sub acest nume. Lucy, sora salvatoare, este un rol egoist care isi salveaza motivul ingrijorarii si a cautarii neincetate, dar toate aceasta ajungind la un final in momentul regasirii Marthei. Impresia acestui intreg context in care se afla Martha este atat de trist, ca o conspiratie transata de un trecut si prezent similar si avind un acelasi scop meschin.
Secventele statice din film care o surprind in toate dintre ele pe Martha, fie care priveste pe fereastra, fie care zace intr-un pat inconjurata de perne, sau ca inoata in lac, toate urla disperarea si deceptia greu de suportat din viata ei.
Un film foarte bine notat, anul acesta, pentru cinematografie si pentru genul sau de a reflecta intact viata reala, unul dintre cele mai bunefilme de acest gen, din 2011.
Craciunul acesta vine cu o lista personala scoasa din cufarul Matiuskai, un cadou pe care ma gandeam sa vi-l ofer de mult dar care azi, se potriveste perfect cu aceasta frumoasa sarbatoare. Sunt filme care m-au impresionat in decursul a acestor ultimi 2 ani si pe care dac-as avea puterea sa vi le recomand, as face-o cu mare placere. Inca o data Craciun fericit!
Sub toată puzderia de brizbrizuri, mese pantagruelice, pupături pe obraji rumeni și îmbrățisări de rubedenii întru măsurarea taliei ceiluilalt, Ingmar Bergman a dosit câteva elemente/sentimente primordiale și caracteristice sărbătorii: angoasa și imprevizibilul. Nefiind neapărat un film despre Crăciun ci mai degrabă un basm moralizator-apăsător-intravenos, Fanny and Alexander îi dedică totuși o anticameră tapetată cu roșul organic, chirurgical specific lui Bergman și opulent decorată cu personaje baroce, discursuri vii, cu personaje vii și discursuri baroce...
Mâine seara vine Crăciunul şi după o sesiune de colinde şi mâncăruri alese parcă ar merge şi un film. Nu ştiu alţii ce preferă, dar eu în preajma sărbătorilor îmi place să vizionez Home Alone. Da, ştiu e un film tipic de sărbători, e o comedie expirată cu un băieţel şi nişte hoţi proşti, dar îmi place. Mă distrează de fiecare dată când îl văd şi cred că din 1992 încoace l-am văzut de vreo 20 de ori. Kevin mă face să intru în atmosfera Crăciunului, să zâmbesc, să apreciez cina de Crăciun alături de cei dragi şi chiar mă face să mai suport încă o zi de cumpărături. Probabil că un altfel de film ar fi mai potrivit ca o recomandare ţinând cont de tema sesiunii, dar pentru restul genurilor avem vreo 363 de zile la dispoziţie. Merry Christmas and a Happy New Year! Vizionare plăcută.
Cine nu are o familie de Craciun sa-si cumpere una! Cam asa as rezuma “Surviving Christmas”, un film tare simpatic si tare de sezon. L-am vazut de vreo patru ori pana acum si nu pot spune ca m-am saturat. Acum nu stiu exact daca e vorba de subiect in sine, de actori sau de Ben Affleck in mod special. Hmm, da, Ben Affleck e de vina! Il gasesc tare simpatic si rolul ala e perfect pentru el. Parca nu as fi astezat-o langa el tocmai pe blondina de Applegate, dar se pare ca fac echipa buna. Cel putin la ciondaneli si la sanius. Craciunul se petrece in familie! Un mesaj perfect.
M-am tot gandit zilele astea la un film deosebit pentru perioada asta, mi-au venit in cap tot felul de Singur(atati) acasa si alte mici comedioare absente din platforma consacratilor de filme de genul asta; m-am gandit ca v-ar placea siThe Holiday care e o mixtura nu chiar cheesy, am ajuns apoi departe la Modern Times si la ideea ca un clasic ajunge, aproape negresit, in suflet si ca pe deasupra va mai si umple chipurile de zambet, dar nu, aleg Serendipity care mi se pare de departe cel mai potrivit pentru iubire, caldura si obraji colorati. Sa aveti un Craciun fericit!
O lume inca imaginara, calda, fara zapada, fara Hrusca si colindele-i depresive, fara zurgalai, o lume in care renii se vor fi scufundat de mult … Cu exceptia cazului in care se vor fi transformat in amfibii iar Santa ar fi evoluat catre o forma mai vesela a “Omului din Atlantis”, jucat, demult, de Patrick Duffy, mai cunoscut drept unul dintre personajele obositor de pozitive ale legendei “Dallas” … O lume fara zambet, o lume fara Craciun, o lume in care cadourile au fost inlocuite de jafuri iar colindatorii de ucigasi anuntati de huruitul ruginit al jetsky-urilor turate salbatic … O lume trista, dominata de blazare, unduitoare, precum mirajul unui Craciun de mult uitat …
Nu am sa pretind ca am vazut filmul asta de fiecare Craciun, pentru ca nu este asa. L-am vazut o singura data, cred ca pe un post german care hotarase ca printre zecile de ore cu Macaulay Caulkin in varianta preteen, adica foarte soft, printre “oooh, brazi frumosi”, apfelstrudels si bere neagra in editie limitata de sarbatori, ar merge si doua ore de evadare intr-un viitor indepartat, umed si post-apocaliptic. Si, sincer, chiar daca filmul nu avea nici in clin nici in maneca cu spiritul Sarbatorilor actuale, in timp ce il vedeam, pentru o clipa, m-am gandit ca intr-o lume a apelor, Mos Craciun e musai sa aiba branhii …
Daca anul acesta spiritual sarbatorilor e saracacios de-a binelea poate din lipsa zapezii, a oamenilor bine dispusi sau a urarilor de genu ce am vazut intr-un scurt-metraj jegos ce bantuie pe aici
Filmul meu recomandabil pentru starea de fericire in jurul sarbataorii de Craciun e Polar Express,o animatie pentru copilul din noi, o adevarata calatorie spre binecunoscutul taram al lui Mos Craciun, un adevarat traseu plin de peripetii, umplut cu imagini splendide desprinse dintr-o iarna de vis si o imaginatie bogata pentru a trezi sentimentele de fericire/bucurie.
Ce altceva poate fi mai potrivit să urmăriți de Crăciun decât o incursiune într-un bar de homosexuali intitulat subtil "Rectum", și o scenă de viol anal (cu nimeni alta decât Monica Bellucci) de 10 minute, toate astea și multe altele în capodopera lui Gaspar Noé, Irréversible.
Cu riscul să fiu off-topic, o să recomand de Crăciun un film... având ca temă Crăciunul. :) Mai exact este vorba despre Surviving Christmas, un film din 2004 cu Ben Affleck, pe care l-am văzut recent şi care mi-a plăcut. Nu-i perfect, nu-i lipsit de exagerări, nu-i lipsit de defecte, dar este funny. Recomandarea lui merge pe linia: nici nevasta ta nu-i perfectă (dac-o ai, iară dacă n-o ai atunci iar nu-i perfectă, nefiind nicicum) dar ai luat-o pentru calităţile ei şi nu pentru cusururi. Aşadar, ca un exerciţiu de a privi, recomand un film cu doar 5.0 pe IMDB, relaxant, nesolicitând altceva decât muşchii faciali şi antirasist, în sensul că poate fi vizionat de către oricine.
Regizorul Bruce Robinson s-a întors anul acesta după o lungă absență, dar ”Withnail & I” este filmul pentru cu care va intra în istorie. Iar în apropierea sărbătorilor, putem învăța câte ceva despre excese de la personajele din acest film. Richard E. Grant și Paul McGann plonjează într-un vârtej auto-distructiv antrenat de alcool, toate tipurile de droguri existente și (printre alții) Jimi Hendrix. What a piece of work is man! Dar există și o morală, iar ca să fie totul limpede - și fiindcă chiar nu are rost să ne speriem de spoilere în acest caz - voi dezvălui finalul:
Cu ocazia Crăciunului recomand filmul Bad Santa (2003). Pentru că e în temă, are umor negru de calitate, îl are printre actori pe regretatul Bernie Mac, şi a fost primu care mi-a venit în minte când am primit provocarea lu' Adina. A trecut vreme bună de când l-am vizionat.. aşa că intenţionez să-l revăd şi eu cu acest prilej. Ho! Ho! dragii moşului.
ps: şi la ăsta (Rare Exports: A Christmas Tale) m-aş mai uita; i-am văzut traileru' anu' trecut şi am uitat de el.
Il y a longtemps que je t'aime ( dir. Philippe Claudel, 2008)
"The prince went slowly through the forest. His beautiful horse was silent. The sky was taking on the color of roses. "Will I be in time?" the prince wondered. He remembered what the magician had told him. "Night is your only enemy. Once it has cast its cloak of darkness over the world and you cannot tell the shadow of a dog from that of a wolf, you will know it is too late and that your beautiful lady is lost forever. Hurry if you love her." The prince's heart was pounding."
Imi place in ultimul timp de Gosling, inimaginabil de mult, nu pentru ca ar da din el ce n-a mai dat nimeni pana acum, dar pentru ca stie sa se faca oferit si pentru ca stie sa accepte productii care ii dau sansa de a veni din ce in ce mai mult in atentia noastra. Mi se pare ca mereu Hollywood-ul gaseste, in mod strategic, cate “un fund de tabacit”, exact cum a fost cazul multor nume rasunatoare de azi din zona Americii. Asta pregateste momentul lui Gosling, iar Hollywood-ul scaneaza sloganul “Nici-un an fara X-ulescu”, publicul ametit inghite, salile se fac “ochi” la cinema, iar banii, ei bine banii curg, ca n-au altceva ce face. Si Hop ajungem la nominalizari.
Pana sa vorbim despre ele, vorbim despre ultima productie Drive, a luiNicolas Winding Refn, regizor cunoscut pentru cateva, si ele, notabile, una mai rasunatoare pentru urechile voastre fiind Valhalla Rising. M-am uitat la Drive pentru ca i-am vazut trailerul pompos si pentru ca mi-am ridicat spranceana in fata calificativului din dreptul titlului sau, care mi s-a parut “bun, domne bun” si pentru ca, si acum va spun cu mana pe inima, un afis de Gosling cu scobitoarea-n gura a la Sylverster Stallone si un font a la lollipop in prezentare, care mie imi suna a “sofer” si nimic mai mult, mi s-au parut kitchoase in fata mai susului calificativ.
Drive are insa multe de oferit, surprinzator de multe as putea spune, si asta departe de jocul actoricesc care e latent pe tot parcursul lui. Sunt cateva motive care ne duc cu mintea la filme consecrate pentru genul asta de actiune. Scobitoarea din gura batausului care reuseste sa-l faca cunoscut, cum spuneam si mai sus pe Stallone in filme rasunatoare ale copilariei mele, motivul mafiei americanesti, care nu se strange in jurul unui fond elegant, italienesc, unde privirea partasilor sa fie cumva ascunsa de lumina, pentru ca imaginea lor este fara perdea, ei n-au ce ascunde, pizzeria din Drive, colorata ca o shaormerie parca-I batjocoreste unpic , facandu-I sa para prostuti, iar geaca scurta cu insemnul Scorpionului, simbol de noroc, al “batausului”. Toate acestea imi par foarte elegant ridiculizate, desi parca unpic ascuns acest fapt, dar totusi spurcate.
Imaginile din Drive, au puterea aceasta de a rasuna aproape haotic, pentru ca se creaaza pasaje din ele care opresc aproape ca timpul efectiv din film, dandu-le alte nuante, parca privim un film de imagine, un film mai mult vizual. Camera se opreste, se alege o muzica care iti da sansa de a ramane acolo, de a privi atent, de a inghiti cadrul in toata frumusetea lui. Ceasul sta, jocul actoricesc ii face pe toti ceilalti actori inafara celui pe care sta camera, sa priveasca aproape hipnotizati. Reactia de a evada din starea aceasta de sedare vine imediat dupa scurgerea de imagine si muzica, care mie mi se pare extraordinara, ca o buba din care in final tasneste tot raul, camera se umple de sange atat de brusc, incat intregile calupuri de imagini devin confuze.
Povestea, propriu-zisa, este cumva scapata de o judecata prea aspra, pentru ca spre deosebire de mai vechile povesti de genul acesta care aveau un mesaj unpic patetic la baza lor, Nicolas Winding Refn nu se foloseste aproape deloc de structura, decat pentru micile acestea picanterii de imagini pe care le reuseste impecabil.
