Sunt atat de multe momente de tacere in filmul asta incat ai senzatia ca si tacerea iti vorbeste. Iar personajele comunica atat de bine numai cu privirea si cu expresia lor faciala incat uneori e nevoie doar de atat.
Iar cand a fost cazul, momentele de dialog mi s-au parut atat de potrivite pentru spaniola iar monologul Blancai Lewin de la final mi s-a parut atat de sensibil si atat de "greu" incat am intrat in stare, toti am intrat in stare daca macar o data am trecut prin asta. Nu mai spun de final, care este lucrat atat de minutios incat iti lasa loc sa speri, sa crezi, sa te indoiesti, sa continui, sa treci prin toate starile pana sa-l chiar vezi.
Povestea trateaza o iubire veche dintre Andres si Bea care se revad dupa multi ani la petrecerea aniversarii unui prieten comun. Amandoi nefericiti in vietile lor isi marturisesc tot zbuciumul anilor care i-au despartit, sperand poate la o impacare cu ei insisi, sau poate la o impacare cu trecutul.
Concluzia e ca empatizarea cu trairile lor mi se pare atat de fireasca si mi se pare un punct atat de ochit de regizorul Matias Bize, poate si de asta cred ca spaniola a fost ideala in cazul de fata.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu