Un lucru este clar, White Material transeaza scenariul prin prisma regizarii lui, in doua: prima bucata parcursa o aduce in fata pe Maria (Isabelle Huppert) care stapaneste o plantatie de cafea intr-un tinut al Africii si peste al carei umar se aseaza camera pe tot parcursul celor 120 de minute si o a doua bucata care pozeaza conflictul civil al momentului si conotatiile rasiale care-l urmeaza.
Acuma, cele doua au in comun faptul ca Maria care joaca rolul leoaicei, o leoaica cu voce subtire dar tot leoaica, este tradata de sotul (Christopher Lambert) care cere ajutor taberei adverse, orasului-dusman de unde plecase ura asta rasiala si care cumva isi doreste s-o sileasca pe ea, leoaica, sa paraseasca plantatia.
Acuma, nu pot sa nu spun ca filmul avind o imbracaminte mult prea importanta in spate, nu poate fi pus deoparte in raft si uitat acolo, constiinta unei stradanii cu aportul acesta grandios de cultura, acumulat nu mi-ar permite sa il clasific mai jos decat este, insa de cele mai multe ori avem nevoie de unpic mai mult decat atat ca sa incepem sa aplaudam.
Si cand spun asta ma refer in mod clar la forma aleasa de Claire Denis care e statica si aproape sufocanta, care suna idem unui zumzait puturos al unei muste in plin soare, care aplauda o intriga interminabila pregatind un punct culminant telefonat parca, fara sclipire. Iar mie, ei bine mie mi-a lipsit licarirea, desi am simtit-o la milimetru de mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu