Last Night este povestea unui cuplu, proaspat casatoriti Michael si Joanna care-si dezvolta pe parcursul a celor 90 de minute tentatia unui pacat funest: Barbatul este atras de Laura, colega de munca ispititoare, o Medusa resuscitatoare de libido a zilelor noastre, o Eva Mendes pe care orice barbat in viata la ora asta, cu nicio problema psihica si cu o tinuta sexual normala si-o doreste macar goala in fata ochilor lui daca nu in patul conjugal in timp ce nevasta se speteste sa faca placinte in bucatarie, iar Joanna, Femeia care se revede dupa cativa ani cu Alex, un personaj al iubitului din adolescenta cu care are chimia perfecta dar caruia nu-I poarta inelul pe deget, exact ca in aproape orice copilarie nebuneasca a Hollywood-ului. Actiunea e aproape statica, parca nu se intampla nimic pe parcursul ei desi stim cu totii unde vrea regizorul Tadjedin sa ajunga.
La un moment dat ne uitam la ceas si ne dam seama c-am atipit in timpul preludiului; noi stim ca barbatii pot insela mai Usor decat femeile, o vedem acolo pe Eva ca un pacat dulce al lui Dumnezeu, dar asta abia dupa ce apucam sa ne atasam sistematic de Sam Worthington, de fapt asta este marele joc regizoral, suntem trimisi in fata ecranului in preludiul Marii Atasari, pentru ca o data intrupati de sotul grijuliu-modern sa-I dam speranta. Noi acordam speranta stiind ca ne putem arde, dar tot i-o acordam. Si pariem fie cu ispita, fie cu sotia. De partea Keirei Knightley sta ispita femeiasca de a se topi in fata chimiei perfecte din copilarie. Vedeti, de fapt pe tabla de sah bucatile sunt puse exact unde ar trebui sa stea ele, si asta cred ca-I marele minus al acestui film care spre final desi are speranta de partea lui, cumva lasa un spatiu intre el si multumirea unui ochi unpic pretentios. Punctul in jurul caruia toata vanjoleala asta se chinuie nu este de fapt incornaraia, este de fapt etosul asta uman care naste discutia si in care ne adandim cu toata personalitatea noastra.
Va spuneam intr-un post anterior ca ieri ma dusei la cinema. Incantata de prestatia aceleeasi Keira Knightley intr-un joc de nebuna (A dangerous method), pe langa nume de roluri ca Jung si Freud, retinele mele faceau ca boabele de struguri in menghina la vizionarea trailerului. Intr-un film in care cineva (dir. David Cronenberg) se hotaraste sa-l nasca din Viggo Mortensen pe Freud te duci aproape golit de orice idee-conceptie pe care ai avut-o in facultate despre numele lui, fiindca e Freud, in numele Psihanalizei, te duci si nu mai comentezi.
Si molcom pasesc intr-ale nebuniei cu Keira nemachiata si sarita dupa fix, hop apare si Jung, un caracter cu framanturi aproape adolescentine, exact cum aproape mi-l imaginasem in timpul lecturarilor, iar din aproape in aproape dau de Freud. Mi se opreste respiratia, simt palpaiala de sub mandibula ca-mi bate in barbie, picanterii de genul asta care induc cumva starea aia perfecta de imbratisare a unui om pe care-l admiri.
Si acum pe buna dreptate, analizezi jucatorul de sah de la fiecare sudoare de pe fata lui si-ti dai seama ca n-ai cum sa te duci in 1900, in zilele lui Jung si Freud si sa te joci pueril cu sansa asta in fata publicului care nu vrea decat adevarul, vrea sa intre in casa parintelui psihanalizei, sa manance ce mananca el, sa doarma tot atatea ore ca el samd. Toate aspectele astea sunt mult prea imprecise; eu care ma dusesem deschisa la minte pentru experienta asta unica din sala de cinema, eu care nu am inteles de ce nucleul din jurul potcoavei-metoda de curare a nevrozei a fost atat de estompat desenata pe ecrane. Doar mie mi-a lipsit demonstrarea asta? Ma simt aproape ca revoltata impotriva celor 99 de minute care nu fac altceva decat sa-mi arata ceva ce stiam, pledoaria ca aparatului psihic care refuleaza dorinta sexuala si care sta la baza declinului sanatatii psihice, nu e indrazneala si nici motiv de rosire in timp ce esti in cabinetul psihologului, ci adevar. De fapt asta stiam, dar voi oricum nu aveati de gand sa ne spuneti ceva ce nu stiam nu?
Imi pare ca se putea mai mult, dar parca regizorului Cronenerg i-a fost teama sa dezgroape mortii. Iar alte obiectii inafara revoltei mele personale trimise scenaristului acestui film, chiar nu am.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu