DRIVE [Nicolas Winding Refn, USA 2011]

Imi place in ultimul timp de Gosling, inimaginabil de mult, nu pentru ca ar da din el ce n-a mai dat nimeni pana acum, dar pentru ca stie sa se faca oferit si pentru ca stie sa accepte productii care ii dau sansa de a veni din ce in ce mai mult in atentia noastra. Mi se pare ca mereu Hollywood-ul gaseste, in mod strategic, cate “un fund de tabacit”, exact cum a fost cazul multor nume rasunatoare de azi din zona Americii. Asta pregateste momentul lui Gosling, iar Hollywood-ul scaneaza sloganul “Nici-un an fara X-ulescu”, publicul ametit inghite, salile se fac “ochi” la cinema, iar banii, ei bine banii curg, ca n-au altceva ce face. Si Hop ajungem la nominalizari.

Pana sa vorbim despre ele, vorbim despre ultima productie Drive, a lui Nicolas Winding Refn, regizor cunoscut pentru cateva, si ele, notabile, una mai rasunatoare pentru urechile voastre fiind Valhalla Rising. M-am uitat la Drive pentru ca i-am vazut trailerul pompos si pentru ca mi-am ridicat spranceana in fata calificativului din dreptul titlului sau, care mi s-a parut “bun, domne bun” si pentru ca, si acum va spun cu mana pe inima, un afis de Gosling cu scobitoarea-n gura a la Sylverster Stallone si un font a la lollipop in prezentare, care mie imi suna a “sofer” si nimic mai mult, mi s-au parut kitchoase in fata mai susului calificativ.

Drive are insa multe de oferit, surprinzator de multe as putea spune, si asta departe de jocul actoricesc care e latent pe tot parcursul lui. Sunt cateva motive care ne duc cu mintea la filme consecrate pentru genul asta de actiune. Scobitoarea din gura batausului care reuseste sa-l faca cunoscut, cum spuneam si mai sus pe Stallone in filme rasunatoare ale copilariei mele, motivul mafiei americanesti, care nu se strange in jurul unui fond elegant, italienesc, unde privirea partasilor sa fie cumva ascunsa de lumina, pentru ca imaginea lor este fara perdea, ei n-au ce ascunde, pizzeria din Drive, colorata ca o shaormerie parca-I batjocoreste unpic , facandu-I sa para prostuti, iar geaca scurta cu insemnul Scorpionului, simbol de noroc, al “batausului”. Toate acestea imi par foarte elegant ridiculizate, desi parca unpic ascuns acest fapt, dar totusi spurcate.

Imaginile din Drive, au puterea aceasta de a rasuna aproape haotic, pentru ca se creaaza pasaje din ele care opresc aproape ca timpul efectiv din film, dandu-le alte nuante, parca privim un film de imagine, un film mai mult vizual. Camera se opreste, se alege o muzica care iti da sansa de a ramane acolo, de a privi atent, de a inghiti cadrul in toata frumusetea lui. Ceasul sta, jocul actoricesc ii face pe toti ceilalti actori inafara celui pe care sta camera, sa priveasca aproape hipnotizati. Reactia de a evada din starea aceasta de sedare vine imediat dupa scurgerea de imagine si muzica, care mie mi se pare extraordinara, ca o buba din care in final tasneste tot raul, camera se umple de sange atat de brusc, incat intregile calupuri de imagini devin confuze.

Povestea, propriu-zisa, este cumva scapata de o judecata prea aspra, pentru ca spre deosebire de mai vechile povesti de genul acesta care aveau un mesaj unpic patetic la baza lor, Nicolas Winding Refn nu se foloseste aproape deloc de structura, decat pentru micile acestea picanterii de imagini pe care le reuseste impecabil.

Dac-as fi in locul vostru, m-as uita la Drive.