top5, songs find me a way back home

1. Kurran & The Wolfnotes-Your Four Limbs
...sau obsesia de moment.

2. Placebo-Running up that hill
As numi-o doar intoarcerea la noi insine.

3.Tanita Tikaram-Light up the world

4. R.E.M.-Nightswimming

5. Head Automatica-Brooklin is burning

Hello! Says the devil

O excursie ca a mea are nevoie de rabdare, si nu din partea mea, ci din a voastra. Mi-e cam greu sa ma asez acum la birou si sa scriu cu aceeasi obsinuinta cu care o faceam pana sa plec, asta pentru ca am senzatia ca s-au intamplat atat de multe intr-un timp atat de scurt pe care n-am nicio sansa sa-l smulg din context si sa vi-l povestesc la un ceai. Si asta imi lasa loc de pauza, normala, fireasca, habar n-am cum e ea, dar asa imi lasa. Cu siguranta as rata momente, si poate cele ratate au insemnat cel mai mult. M-as simti exact ca in situatia "Ti-as spune ca te iubesc, dar cu siguranta ca nu m-ai intelege...asa ca nu-ti mai spun".
Nu e asta egoism? Ei bine, e egoist in masa, dar mi-s ok cu situatia.
Si ca sa reusesc sa ma acomodez repede cu locul, vineri seara am iesit la concert. Les elephantes bizzares. Adica, daca tot credeati ca trupele romanesti sunt pe apa, cineva a reusit sa ne contrazica.
Ne vorbim, curand.

Madrid, in imagini

Flamenco

Madrid, ziua 2

Pielea mea se bucura de un soare deja restant, aici sunt 26 de grade si lumea iese imbracata asa frumos pe strada. Mi se par toti atat de cocheti si frumosi in stilul lor, cu gentile lor mult prea mari si incomode, cu cartile groase pe care nu evit sa le scoata in metrou, in parc, pe scari, in fata la muzee si cu castile in urechi unde mereu aud in trecere un ritm latin.
Femeile sunt frumoase si cochete, niciuna nu este mai putin ingrijita si mereu isi ocupa privirea cu ceva, fie un ipod, fie o carte, fie niste ochelari de soare mult prea mari. Barbatii sunt galanti, nerasi, cu parul valvoi dar aranjati in maniera lor.
Mancarea incepe sa devina excelenta, iar teme pentru acasa imi notez constant.

Madrid, ziua 1

Un papitoi e totusi un papitoi. Se agita mult, rade fara incetare, trezeste respingere in fata celor care nu au timp, e mult prea colorat imbracat si mereu nu are gust. Gust in aproape nimic, pentru ca parerea lui de foarte mult ori nu conteaza. Oamenii trec pe langa el, ii zambesc cu privirile lor reci si zidite in umbra unor masti de sticla pe care niciodata dimineata nu le zaresc in oglinda, zambesc fad si rapid si trec strada. Papitoiul isi face treaba pana la ora pranzului, apoi se opreste in fata unei brutarii, isi ia gustarea si se aseaza intre 2 ziduri inalte ale unor edificii mult prea importante. Nimeni n'o sa'l deranjeze, la fel cum nimeni nu'l va arata cu degetul.
Apoi isi regleaza masca lui din plastic, iese in strada, de data asta isi alege vitrina unui magazin luxos din oras unde stie ca'si va scoate banii pentru metroul de maine dimineata.
Papitoiul isi face numarul. Lumea trece, oamenii se grabesc, privirile sunt aproape lipsite de orice emotie, oamenii pleaca, isi duc mastile de sticla acasa, si le aseaza pe perna, oamenii vin, oamenii treci, oamenii pleaca.

Madridul este senzational.

The lost: A single man (2009)

O sa va rog sa nu apreciati filmul ca si o posibila poveste heretosexuala si nici sa priviti scenele intime dintre 2 barbati din spatele unor ochi de homofobi, ci doar sa cantariti artistic modalitatea de a exprima cat mai bine pierderea iubirii si golul pe care aceasta il lasa in urma, intr-o pelicula de detaliu.

Ne-am mutat

De azi ne gasiti aici

top 5, songs for an autumn dream

Aici a venit toamna binisor. E timp propice pentru stat mai mult in casa, timp pentru o gramada de planuri cu zapada, vreme de regasit, de ascultat muzica undeva in surdina camerei voastre, de scris poate, de citit o carte buna si chiar si de visat.
Toamna asta mi-as dori sa ne vedem la un ceai si sa ne spunem visele. Fara retineri si fara ezitari mi-ar placea sa avem curajul sa ni le auzim cu voce tare.
Playlistul pe care va provoc este acesta:

1. Karen Elson-The Ghost who Walks
Tineti cont ca acest clip este regizat de Jack White, solistul de la The White Stripes iar melodia....melodia este de un dark-red country absolut incitant.

2. Placebo-I feel you
De cateva zile mi-am dezvoltat o mica obsesie pentru ea. Nu neg ca vocea lui Brian Molko poate fi in mare parte de vina.

3. Arcade Fire-We Used to Wait

I used to write,
I used to write letters I used to sign my name
I used to sleep at night
Before the flashing lights settled deep in my brain.

4. Archive-Fool
Cause i'm fool
A fool for you
I seem to want
Everything that you do

5. Simon & Garfunkel-Sound of Silence
Incheiem cu o clasica.

Si cu asta-basta. Sa aveti un weekend minunat, dragilor!

Mizerie si iubire: Gegen die Wand (2004)

Da, am revenit la Fatih Akin.
De data asta vorbim despre Gegen Die Wand (Head On) si ne intoarcem pe la varsta de 31 de ani ai regizorului stabilit in Hamburg care era supranumit atipic "fiu al globalizarii" in urma productiilor sale cu miez autohton.

In Gegen Die Wand ii vedem pe Sibel si Cahit,2 fiinte care oglindesc cel mai bine decaderea umana dar care prin aceasta prisma isi unesc vietile cu toata frumusetea si decaderea lor. De altfel in spatele acestei incrucisari de destine se ascunde una dintre cele mai fundamentale trebuinte, aceea de afiliere si poate si de supravietuire.
Iar de aici se porneste intr-un labirint al convietuirii in care se altereneaza de la autodistrugere si respingere a celor 2, pana la exotism si magnetism sexual. De fapt ambii au acelasi efect asupra ochiului spectator, fie de respingere, fie de atractie. Iar ambii isi folosesc aceste calitati pentru a implini acest joc actoricesc al lui Akin. Care iese de minune.
Mai cred ca Akin vrea sa ne arate un lucru intr-un mod tare frumos: ca si din mizerie pot iesi lucruri frumoase.
Despre muzica filmului n-am cum sa nu va vorbesc; am mai facut o data cunostinta in Soul Kitchen cu muzica lui si am ramas impresionati. De data asta ascultam punk, pop si indie, de la Sister of Mercy la Depeche Mode si Fanfara Ciocarlia si strigam in gura mare: Punk is not dead!
I really enjoyed the movie!

Acapulco, Eforie Nord

O sa dau invitatie pentru toti constantenii care vor sa mearga intr-un loc frumos. Eram oarecum satula de aceleasi baruri si am zis sa incerc ceva deosebit asa ca in weekend am fost sa ma plimb prin statiuni.
M-am oprit in Eforie Nord la Hotel Acapulco, mai precis la restaurantul de la parterul acestuia care mi-a taiat rasuflarea. E o locatie absolut magnifica pentru un inceput de zi in fata marii din cauza unui peisaj bestial sau chiar si pentru o cina frumoasa asta in contextul in care servirea mi s-a parut impecabila.
Nu e chiar genul de bar/restaurant din oras pentru ca preturile sunt putin mai piperate insa il recomand din inima pentru satisfacerea unui capriciu de weekend.
vezi aici

Un bob de mazare in farfuria cu fasole: Remember me (2010)

O sa ziceti ca-s fan vampiri, ei bine chiar sunt. N-am de ce sa ma feresc, Stephany Meyer scrie foarte bine in zona asta si desi e mult mai introspecta cu personajele ei decat Anne Rice, n-o doboara pe veterana Cronicilor de vampiri care ramane unica, inegalabila samd.
Am simtit sa fac aceasta precizare pentru ca doar ce-am urmarit Remember me, avandu-l in rolul principal pe Robert Pattinson, vampirul principal din ecranizarea Twilight. Nimic de zis, nu-s o fana a barbiilor late, parului valvoi si dintilor masivi, dar am zis sa-i dau o sansa.

Si a decurs totul absolut conform scenariului, un inceput dramatic care se va masura mai tarziu in viata adolescentilor care se vor iubi nebuneste (Robert Pattinson si Emilie de Ravin) si s-a transformat usor intr-o poveste cu 5 laturi, din care nu stiam de care trauma sa ma leg mai mult sau de care sa-mi pese indeajuns incat sa-mi iau finalul cum se cade.
Si am tot mers cu drama asta in spate timp de 90 de minute, bucurandu-ma cumva de ideea unei incheieri normale cu finaluri romantice si ma repet normale acestui tip de movie si zbang.
Cred ca daca Robert Pattinson se transforma in vampir si-o sugea de vie p-asta mica si nu-l luam chiar asa de greu.
Fix senzatia a fost de un nod in piept pentru ca surprinderea ia cote maxime, de parca am gasit un bob de mazare in farfuria cu fasole si ma obresc brusc incercand sa-mi explic fenomenul. Cam asa e finalul lui Allen Coulter si cam tot de acest final ne vom si aduce aminte.

Pam pam

azi

Pyjamas all the way

Am iesit pe strada pozand in pijamale! Asta a facut Sfr de dimineata si spre surprinderea noastra nimeni nu s-a uitat mai lung decat ne asteptam.
Poze aici