Mereu ma apuca nervii cand sunt pe autostrada, imi dau seama de fiecare data ca fac prea mult pana-n capitala, mi-e deja scarba de drumul ala lung si drept, plictisitor; il preferam plin de curbe, cu multi copaci cu afise si anunturi amuzante in stanga si-n dreapta. Mereu ajung obosita la orice concert, mereu trebuie sa-mi las aparatul in masina pentru ca nu-mi este permis nicaieri cu el, mereu mereu mereu. Mai de fiecare data-mi trece si uit. Probabil asta e partea de apreciat din tot drumul ala.
Aseara am ajuns la SilverChurch cu putin inainte de inceperea concertului. Am ascultat in deschidere
Lonski and Classen, niste nemti cu figuri scandinave perfecte care mi s-au parut de cautat si ascultat. Pop german se definesc ei, iar mie mi s-a parut influentat de indie-ul englezesc dar totodata este mai putin sacadat decat ultimul si pare mult mai natural cantat de aceea nu ne-a fost asa greu sa
fim acolo.
De foarte multe ori partea asta cu trupele din deschidere poate fi foarte plictisitoare si neapreciata de public, mai ales ca majoritatea asteapta capul de afis, de aceea cred ca misiunea unei trupe necunoscute intr-un tur cum a fost si Dust Lane Tour-ul cade undeva greu pe umerii berlinezilor care reusesc sa se promoveze cat sa fie ascultati in continuare. Cred ca asta este si provocarea lor, si nu numai a lor.
In jurul orei de 21:40 a aparut
Yann Tiersen pe scena, insotit de inca 4 instrumentisti si 2 sau 3 vocali care se tot schimbau. Am vaga impresie ca si vocalul de la Lonski and Classen a urcat pe scena si cred c-am observat asta nu pentru c-as fi zarit excelent scena din locul in care gasisem eu o multumire sunet/view, ci pentru ca vocea lui m-a impresionat in cele 30 de minute de performanta. Cred ca va trebui sa ascultati ca sa ma intelegeti.
Asa ca am intrat cu forta in Dust Lane, album pe care reusisem sa-l ascult cu o seara inainte. Prima parte din show a fost oarecum de cunostinta, ne-am acomodat cu stilul, am aplaudat retinuti, am comentat etc.
Cred ca momentul culminant al serii a fost momentul in care s-a descotorosit de instrumentisti, si-a luat vioara in maini si a dat drumul la primele note din
Sur le Fil. Am explodat, cativa dintre noi am inchis ochii si ne-am uitat cu puterea mintii pe tavanul ala imens din SilverChurch, altii au scandat puternic ceva gangurit nepregatit, unii au aplaudat nebuneste. A urmat song-ul de rezonanta de pe ultimul album,
Fuck Me in care vocea feminina de pe cd a fost inlocuita perfect.
Intr-un moment a iesit, am scandat si aplaudat, s-a intors, ne-a multumit si ce a urmat a fost o frenezie a muzicii lui. Atat de psychedelic si elegant Tiersen s-a aplecat in fata noastra, intreg SilverChurch-ul a aplaudat si multumit.
Pentru prima data dupa un concert nu am simtit nevoia sa vorbesc cu lumea cu care eram acolo. Parca nu aveam ce sa spun. Parca inhalasem muzica si incercam sa nu respir ca sa nu iasa nimic din mine.
Dupa concert a inceput sa ploua in Bucuresti. Ne-am adapostit pentru un ceai si apoi am pornit spre Constanta. Autostrada era plina de ninsoare si eram constant loviti de fulgi mari care veneau de nu stiu unde, blocandu-ne orice se mai putea vedea pe drumul ala.
Ah, si asa a trecut Craciunul de ca si cum nici nu s-a intamplat si n-a lasat in urma lui decat bucurii sau nostalgii de care ne vom aduce aminte cel mai sigur, abia la anu. Nu va intreb ce-ati facut in ultimele zile pentru ca imi imaginez c-ati tot mancat bomboanele din pom, asta si mult (ne)asteptatele vizite inaintea anului nou, cele ramase de la Craciun, curtoaziile din dotare si micile reprize de frig in care daca nu v-ati transmis inca ce aveati sa va spuneti pe anul asta, ati face bine sa va grabiti.
