In dimineata asta am simtit pentru prima data iarna. Si ma aflam pe undeva aproape de lacul din Constanta cand m-au bufnit primele regrete fata de o vreme in care nu aveam nevoie de zgribulire, nici de cisme, nici de nas turtit de frig. Pentru o clipa mi-am imaginat soldati pe un camp de lupta inghetati sau degerati de primele ninsori de dimineata si de frigul asta care le provoaca o sete venita din intestine. Le vad mantaua tocita si firele de otel din barba, le vad ochii plecati, maninile degerate, ninsori si ceata. Ma intreb ce vad ei prin aburul asta al iernii. Ma intreb daca se gandesc acasa sau doar sunt bezmeti de frig si singuratate.
Cred ca ma simt coplesita de o nevoie disperata de a ma exterioriza. Parca, gata, am luat o decizie, nu se mai poate tine nimic inauntru, trebuie dat totul afara.
Mi-e ciudat de strain sentimentul de a incerca share-ul asta de informatii si mai ales cu oameni pe care nu-I aleg eu pentru aceasta misiune grea. Parca ma aleg ei pe mine. Dar ma gandesc ca nu totul in viata trebuie sa-mi vina de la sine, uneori trebuie sa ma mai si fortez. Si apoi ma gandesc la compromisul vietii si la faptul ca majoritatea lucrurilor importante ajunge sa le aiba omul prin fortare. Care mai e stralucirea din toata afacerea asta cu viata? Ne fortam sa ne bagam in rand cu lumea, sa iubim, sa facem 2 copii, sa-I crestem, sa le oferim un mod bun, sau cel mai bun de viata, apoi imbatranim si hop murim. Si n-am facut nimic altceva decat sa ne fortam sa fim in rand cu lumea. Nu e toata viata asta o fortare din care iesim nauciti si obositi pentru ca standardele ne impun lupta, curajul, competitia? E atat de la moda competitia asta. Suntem un neam de suflete competitive noi. Glasul nostru urla in noi ca un lup de singuratate si melodrama dar suntem competitivi.
Acum ma gandesc ca mi-e foame. Ca am nevoia asta pur fizica de a-I da stomacului ceva sa inhaleze. Ma gandeam la o tigare, dar cred ca i-ar displacea total. Asa ca ma voi duce la bucatarie.
Mi-am taiat o rosie. Si n-aveam nicio pofta de a o combina cu orice vedeam prin frigider. Mi se pare c-ar trebui sa mancam doar putin si rapid cat sa scapam de sentimentul foametei. Nu exista pofta decat nascuta din obisnuinta. Daca ipotetic ne-am abtine sa mancam 4 luni ciocolata, in a cincea creierul ar uita gustul si ar n-ar mai simti, deci, nevoia lui. Si pe deasupra la toata nevoia asta bazica de a scapa de “ce nu-mi place dar imi face cu ochiul doar pentru ca e acolo” mai exista si Arta culinara. Care este nimic altceva decat o forma naiva de a uita ca alimentatia e inamicul numarul 1 al sanatatii. Ma gandesc c-ar trebui facut un reportaj competitiv (a propos) despre supermarketuri si carucioare pline vs. spital si sirene. Dar cred ca oamenii nu dau importanta pe reportaje, cred ca au nevoie sa le gandeasca ca mine intr-o dimineata prea friguroasa. Cine gandeste ca mine, mana sus.
Trebuie sa plec.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu