Chasing white rabbits

Last night i was definitely chasing white rabbits.

Praf.
De unde e atata praf????? Ma auzi???? Nu mai pot sa respir!!! Ma auzi????
Din geam tasnesc cateva bucati de sticla exact cum firicelele de sange se contopesc cu apa. Lin. Nu e nimeni in jur decat tacere.
Nu pot sa respir!!!! Fa ceva!!!! Nu mai respir deloc!!!
Bucata de cristal se crapa atat de incet pentru perceptia ochiului meu uman. Nu se mai vede nimic altceva decat bucati mici de sticla care parasesc intregul. Inchid pleoapele, fixand punctul in care ultima bucatica isi lua portia de viata. In visul meu de dupa pleoape, era imaginea ultimului val de cristale sparte. Aveam pacatul lor acum cu mine, in constiinta mea de dupa pleoape. Brusc mi s-a facut un dor nebun de ele. Vroiam sa imi rezem capul de geam si sa le soptesc c-o sa fie bine. Ca erau numai bucati de sticla ce nu simteau durerea. Ca menirea lor era sa se sparga intr-o buna zi. Dar si menirea mea pe pamant era tot sa pier intr-o zi. Numai ca eu credeam ca sufar mai mult. Dar ele?! Ele erau bucati nesemnificative de sticla. Ce durere puteau avea ele?
Mi-au tasnit lacrimi din ochi, dupa ultimul meu gand.

Nu vede nimeni???? De ce nu vede nimeni ca nu mai respir?????
Cand am deschis ochii, ruptura nici nu se mai clintise. Ma astepta pe mine sa reiau totul. Atunci am stiut ca nu geamul era cel care se rupea. Eu eram cea care il sfarama cu intreaga mea fiinta. De indata ce am privit labirintul de cristale desprinse, geamul si-a reluat drumul spre sfasiere. M-am uitat rapid in jurul meu sa vad daca se mai uita cineva la asta. O gramada de lumini si umbre miscatoare se repezeau parca spre mine dar pana sa ajunga se loveau de sticla suferinda.

Sunt aici!!!! Nu pot sa ma misc dar sunt aici!!! Mai respir??? Zi-mi daca respir!!!
Am deschis gura si am scos un geamat atat de urat. Tacere. Apoi urlete de disperare mi-au iesit din gatul uscat de praf. Am stat asa minute bune. Nici eu nu stiu de unde puteam scoate atatea racnete de durere. Ma durea pieptul si capul. Probabil pentru ca incepusera sa cedeze din cauza lipsei de aer. Erau ultimele mele clipe. Iar eu stateam acolo singura, in haosul acela de lumini si urlam fara sa fiu auzita.
Sunt aici!!!! De ce nu vorbeste nimeni cu mine???? Sunt aici!!!! Nu respir, dar sunt aici!!!!
Obosisem. Obosisem dar nu ma opream. Nu puteam sa ma opresc. Nu imi trecea nimic prin cap care sa ma faca sa ma opresc. Am urlat atat de tare incat mi-am simtit plamanii desprinsi de corp!
La naiba cu tot! Cu tot!!! La naiba cu soarele de maine, la naiba cu sunetul de biciclete, la naiba cu gustul de vanilie, cu muzica unui ras, la naiba cu diminetile alea minunate, cu manutele de copii, cu buzele alea calde, cu gustul de vin rosu, cu umeri goi, cu zapada, la naiba cu carul mare, cu soneria de la usa, cu o palma dupa ceafa, cu jaluzele verzi, cu pantaloni prea strimti, la naiba cu mancarea sarata, cu aplauze, cu obraji rosii, cu riduri, cu ochii rosii, cu palme aspre, cu tot si tot!!!! DA!!!
La naiba cu tot!!!!!
.............................................................................................

-Esti bine???
Nu puteam sa respir....nici acum nu pot.
Cand a deschis usa portierei, am simtit aerul. A intrat cu atata forta si mi-a imbratisat plamanii cu atata nevoie. Mi-am pus palmele pe genunchi si am inceput sa ma misc.
Umbrele miscatoare se concretizau acum in oameni repeziti. Cat de frumosi erau oamenii si cat de minunati erau ei asa grabiti.

Last night i was definitely chasing white rabbits.