Un an fara ea

Brusc aceasta este o vineri trista. Vinerea nu e niciodata trista atunci cand in fata ei sunt doua zile pline de relaxare, extaz sau ce vreti voi. Ma gandeam la ziua de maine si la faptul ca se implineste un an de lipsa ei, o lipsa pe care o simt ca durerea unei carii pe care incerci s-o repari de un an de zile si tot eviti drumul spre cabinetul care ti-ar curma suferinta. Dar nu poti sa scapi de masea atata timp cat caria ti-a fost alaturi mai mereu, atunci cand ti-ai scos-o pe prima sau cand ai pus prima data o plomba, sau chiar cand ai simtit gustul ala de bocanc incins cand ti-au pus aparat dentar. E o carie prezenta in mai toate evenimentele importante din gura ta si brusc la caria asta trebuie sa renunti. Candva, aproape, nu maine, desi timpul e presant.
Oamenii spun ca pierderile trebuiesc acceptate si ca revolutiile in fata lor sunt de la inceput pierdute. Iar maine se implineste un an de zile de cand ma revolt in fata resemnarii mele. Imi vine sa strig in gura mare ca daca macar ne-am aduna cu totii si am face ceva, am striga spre cer, am face un protest, lucrurile astea nu se pot intampla asa pur si simplu.
Eh...Pierd teren si timpul devine presant. Lumea asta parca e facuta din iubire si uitare. Si unul cate unul aderam din lipsa de sens in resemnare.

Drum bun, bunico.

"De ce să nu...?" , de primăvară

...fii curios? Trebuie să recunoşti că ne trebuie din când în când câte o pauză, când spunem stop şi ne încălţăm parcă pe furiş evadând din ce facem noi cu atâta concentrare; o oră în care să ne purtăm încălţările pe străzile minunate ale oraşului, în care nu ne găsim timp, curaj sau pur şi simplu stare. Eu, îmi las privirea sa ma poarte unde vrea ea când ajung în zona veche a oraşului şi mă port ca o turistă, cu eşarfa care îmi acoperă în mod neglijent gâtul, cu aparatul în mână pozând fiecare colţişor din peninsulă, cu care bineînteles că în trecut am făcut cunoştinţă de atâtea ori, eu şi lentila aparatului meu. Dar niciodată nu e de ajuns pentru a mai fi încă o dată curios, aşa că imediat ce trec de cafeneaua Mozaic, mă uit în stânga şi în dreapta de parcă m-aş ascunde în cel mai ascuns loc, şi intru în gangul care mă duce înspre cea mai minunată alee dintre alei, cea în care îmi pot răsfăţa tot timpul privirea înspre falnicii lei care păzezc impunător Casa cu lei, apoi îmi cobor privirea şi zăresc Bazilica Sfantului Anton şi fabuloasa ei arhitectură din caramida in stil romanic, trec pe lânga părăsitul Hotel Intim uitându-ma în sus spre ferestrele parcă bântuite de câte o privire ştrengară de demult sau poate de razele soarelui jucăuse în sticla timpurie şi mă întreb mereu, oare în care dintre ele camerele înghesuite acum de mucegai şi-a scris poezia de la malul mării Eminescu pe vremea când venea aici?! Coborând înspre mare văd copiii uşor ciocolatii şi mereu zburdalnici din zonă şi nu stiu dacă mă deranjează vreodată sau dacă ei deranjează pe cineva căci sunt copii jucăusi şi atât în ochii mei fie că-s ei romi sau ba, dar eu mereu îndrăznesc să întru în gangul de unde ies ei, nu mult dar cca 10 metri, cât să privesc înspre balcoanele mici, colorate şi mereu pline de rufe încâlcite şi imi mai împlinesc curiozităţile pozând 2-3 cadre în această babilonie oropsită.

...fii altcineva? Pentru mine cea mai bună soluţie este să intru în sala de cinema, dimineaţa unpic înainte de prânz, atunci când nu e mai nimeni sau poate eu şi încă 2 rătăciţi pozând stingheri în sala apretată care-şi asteaptă vizitatorii. Şi-mi aleg filmele cu precizie şi multă migală, sau mă rog, atât cât pot şi mă aşez mereu înspre rândurile ultime şi mă las in voia scenariului: fie sunt crudă, nepăsătoare, sunt o amantă din secolul XIX sau un vrăjitor care transformă oamenii în fel şi fel de arătări, sunt peste tot şi mereu unde vreau eu. Iar în zilele în care nu gust din programul pe care cinema-ul mi-l oferă, intru râvnind de indiscreţie înspre Carturesti sau London Pub-ul de pe Ecaterina Varga, îmi comand un ceai de iasomie amărui şi stau cu ochii încântaţi în cărţile vechi pe care le găsesc aruncate pe lângă ferestre.

Poziţia copilului (r. Călin Peter Netzer 2012)

Proaspăt venită de la Gala Premierii Poziţiei Copilului, în sală împreună cu artiştii reuşitei berlineze, vă scriu câteva cuvinte despre impresiile pe care mi le-au lăsat acestea.
Habar nu am de ce în sala constănţeană a predominat vârsta a doua, cumva ma bucură dar nu prea, am văzut săli goale şi la filmele lui Jason Statham şi nu m-am simţit atât de stingheră.
Îmi încep pledoaria spunându-vă că am fost impresionată de scenariul Poziţiei Copilului, scenariu care m-a luat de mână şi m-a purtat fără nici o chicoteală timp de 110 minute sau cât ţine el înspre subiectul poveştii lui Răzvan Rădulescu şi Călin Peter Netzer.

Deşi scenariul mizează către succesul de care a avut parte cu atâtea onoruri acesta surprinde disputa, conflictul dintre o mamă puternic dominatoare (Luminiţa Gheorghiu) şi un fiu puternic introvertit (Bogdan Dumitrache), reflectorul pică pe de-antregul pe relaţia dintre luxul şi banii pe care Cornelia le utilizează ca atuuri în lupta sa pentru a-şi câştiga fiul. Spun luptă pentru că în trecut ea şi l-a pierdut ( fiul şi respectul) prin modalităţi necunoscute de noi folosind nu ştiu ce mijloace, poate banii, poate luxul dăruit fiului din abundenţă, căci bunurile sale de la maşină până la apartamentul luxos în care trăieşte nu ne dau impresia de refuzuri sau dispute trecute între el şi părinţi.

Barbu, fiul Corneliei pare tipul adolescentin aflat într-o criză de originalitate târzie, un fiu cocoloşit, genul bădăran. Habar n-am dacă Bogdan Dumitrache a jucat rolul perfect aici, şi putin îmi pasă, căci de la începutul filmului până la finele lui, Cornelia este şefa, ea domină aparatul de filmat în toate ipostazele ei, cam toate găsind-o in aspectul de a tăinui păcatele fiului şi cam în toate utilizând şpaga şi puterea pentru asta.
Memorabilă rămâne scena la care însuşi regizorul Netzer a spus c-a lucrat cel mai mult, o scenă cheie în conturarea întregii semnificaţii pe care o aduce acest film, scena în care Cornelia se intâlneşte la o cafea, in mall cu martorul sau chiar complicele accidentului (rol jucat de Vlad Ivanov), acesta este cel care conducea imobilul depăşit de fiul ei.
Vlad Ivanov cu o impecabila grimasă, chiar luxoasa raspunde avansurilor  Corneliei de a-l mitui “Pot sa spun ca aveam 80. Sau, mai bine, 50, nu?”.

"Ce vrea dânsul în schimb? Păi, iniţial, după o scurtă şi competentă deducţie privind nivelul pedepsei pe care o riscă doamna, vorbeşte de 80-100 de mii de euro, apoi schimbă brusc la un milion de lei vechi, sau poate doar trataţia, o cafea şi un amaretto, pentru că, în final, să arunce el pe masa 100 de ron, mult peste valoarea consumaţiei, şi să plece."
Ei bine trecând peste toate aceste încercări, la finele lui, Cornelia atinge un moment de sinceritate, un moment dăruit ca de la mamă la mamă, singurul în care iată,  camera de filmat o surprinde pe această distinsă doamnă fără bijuterii, cosmetice sau plicuri cu bani.
Muzica filmului mi-a părut în aceeaşi ordine de o fineţe imprevizibilă: filmul este deschis cu scena sărbătoririi zilei de naştere a Corneliei într-un restaurant privat înconjurată de prieteni; scena se termina cu  invitatia pe care o adresează soţului dansând cu acesta şi apoi aproape singură într-un delir care i-ar putea defini întreaga personalitate, printr-un singur nume, cel al cântecului : Meravigliosa creatura.

Îndemnul meu către privitorul de acasă sau cel din sala de cinema este să aibă putină încredere în filmul românesc, sa-I dea puţin din creditul pentru care iata, suita de critici internaţionali ne dau aurul.
Veniţi la cinema, priviţi reuşitele româneşti şi scrieţi istoria cinematografiei, alături de ele!