Hand fetishism

 Nothing personal (dir. Urszula Antoniak, Irlanda 2009)

Un certain regard

50/50 (dir. Jonathan Levine, SUA 2011)

Imi pudrez entuziasmul cu oarecare nonsalanta inaintea acestui Oscar si asta din cauza lipsei de reactii atomice dintre mine si maria sa, a carei bravura nu slaveste intocmai proprie-mi pofte o revolutionare magistrala slavita si neinchipuita dar in schimb gudura idei infime facand din ele forte nemaintalnite. Din acest motiv al autogudurarii obsesive asupra unei singure idei si, cu siguranta, din mult mai multe, nu exista, iata, un singur capatai in preamaritul juriu, ci mai multe, bine formate. 

Sigur ca n-am apucat sa privesc toate filmele din cursa, insa timpul imi va da ocazia pentru a-mi mazgali parerea aici; altceva vreau in schimb sa va spun si din acest motiv va aduc in vedere efectul de senzatie al acestui duo masculin (Joseph Gordon-Levitt & Seth Rogen) care amesteca 2 condimente tari, unul de resemnare si celalalt de lupta intr-o forma comica dar abuziv de tragica, sovaind cu un subiect pentru ei, fix pentru gustul lor. Si ma intreb, cum mama naibi au reusit astia sa treaca de 50/50?? Din cauza asta imi declar preferatul acestui an care, iata, ca nici macar nu se bate pentru Oscar. 

Ce pierdere, domnilor! Ce pierdere!

Forma abstracta ca miez al materiei

 Jackson Pollock - "Convergence"

 J'ai tue ma mere (dir. Xavier Dolan, Canada 2009)

Arta contemporana a descoperit valoarea si fecunditatea materiei. Existenta legatura intre formele abstracte si miezul materiei in sine, a redat un dialog nascut din adancul insusi al materiei pe care acesta il modeleaza si inauntrul careia se afla sursa inspiratiei. Miezul vanzolelii artistilor de alta data, a unei cautari continue de forme definite ca si produs al artei este astazi inlocuit de lipsa unui act procedurat clar definit al intuitiei-expresie. Aceasta intuitive arde pe de-antregul inlanuntrul spiritului creator, iar manifestarea ei tehnica-extrinseca, adica talmacirea acestei naluciri poetice cu ajutorul sunetelor, cuvintelor, culorilor, acesta devine materialul erei contemporane. 

Ca o reactie la aceasta doctrina, estetica erei contemporane elaboreaza o reconsiderare a materiei. Este o inventie care se zamisleste in presupusele adancimii ale spiritului si care nu are nicio legatura cu provocarile realitatii fizice concrete caci nu poate fi decat o palida nalucire. Frumusetea, adevarul, inventivitatea, creatia nu tin doar de o spiritualitate angelica, ci au de-a face cu universul lucrurilor care se ating, se miros, care fac zgomot atunci cand cad, care tind sa se aplice datorita inevitabilei legi a gravitatiei, care sunt supuse deteriorarii, transformarii, ruinei, dezvoltarii.(adaptare din "Istoria frumusetii", editie ingrijita de Umberto Eco)

Lectia de fotografie (III): There is life after war

War Horse (dir. Steven Spielberg USA 2011)

Tomboy [dir. Celine Sciamma, Franta 2011]

Cum or fi sunat indicatiile regizorale ale Celinei Sciamma micutei Zoe: draga mea, esti o fetita tare frumusica si simpatica dar noi avem nevoie sa fii cat mai baietoasa, sa mergi cocosata, nu, cand te asezi nu ai voie sa-ti apropii piciorusele, dac-ai putea sa le tii departate si cand mergi ar fi perfect, nu, nu e nimic rau in a fi fetita si desi-i ciudat tot o fetita te va pupa, dar tu vei fi cat mai baietoasa.

Tomboy (Baietoi) este povestea facuta de adulti, pentru adulti, despre copii, a Laurei in varsta de 10 ani care se da drept baiat in grupul nou de joaca. Filmul este jucat foarte curat intr-o lume de copii in care Laure isi face noi reguli mai usor de suportat unei realitati incomode. Aceasta imprecizie a orientarii sale sexuale la nivelul copilariei, amintindu-mi de motivul psihanalitic-freudian al Complexului lui Oedip este in mod natural inhibata de mai multi factori din viata micutei: mama insarcinata cu al treilea copil, legatura puternica dintre ea si tata, aparitia Lisei pentru care simte o emotie inexplicabila.

Filmul este o lectie de revizuire comportamentala si dezvoltare personala a parintilor pentru consolidarea relatiei cu cei mici.

Intalniri cu Grade #2

Gary Oldman in Tinker Tailor Soldier Spy (dir. Tomas Alfredson 2011)

Al Pacino in You don't know Jack (dir. Barry Levinson 2010)

Our story, by The Shoes

Me and you and everyone we know (dir. Miranda July, 2005)

Death proof

All good things ( dir. Andrew Jarecki 2010)

The killer inside me (dir. Michael Winterbottom 2010)

Poetry [Chang-dong Lee, Coreea de Sud 2010]

Doamnelor si domnilor, domnisoarelor si domnisorilor, mentalitatea castigatoare de trofeu merge cam asa in zilele noastre: daca nu sunteti de acord cu mine nu-mi pasa, daca insa imi sunteti pe aceeasi unda, atunci va privesc ca pe cei mai buni prieteni. Nu adaugam alte comentarii retetei de succes decat stropi de personalitate.

Un film care ia Cannes-ul pentru cel mai bun scenariu e un film pus deoparte, e genul caruia ii rezervi duminica de dupa furtuna de alcool in care ti-ai inmuiat creierul, iti asezi perna sistematic incat sa ajunga sa te pofteasca pana la comoditate, iti faci floricele la ceaun pentru ca alea de microunde sunt cancerigene, iei chipsuri de la colt in defavoarea paielor de la Mc. Si dai skip la inghetata. Inghetata merge numai la cinema. Pe furis.

Poetry-ului lui Chang dong-Lee i-am acordat o zi linistita, din trailer pare genul de film care sa ma mangaie pe crestet. Nu trebuie sa va bucurati tamp la orice inceput elogios, caci sunt si zile mai bune, dar revenind la Poezia Coreeana va amintesc ca avem asa: avem o bucata de mamaie (Yun Jeong-Hee) cu ranjet simpatic imbracata in camasi cu modele florale, pasionata de poezie si suspecta de Alzheimer, protagonista principala la poveste si un adolescent-nepot-trandav partas la un viol ce premeditateaza o sinucidere. Am reusit sa va intrig? Daca da, pregatiti-va la peste 2 ore de plictiseala, caci asistam la drama femeii care viseaza sa scrie prima poezie din viata, timp in care afla de gang-bang-ul nepotului si de sinuciderea fetei in culpa.

La prima vedere orice om cu asteptari cinematografice de la un premiu pentru scenariu se gandeste ca numai un masochist e in stare sa faca povestea asta cat sa prinda. Una e sa incerci, alta e sa-ti iasa, mie personal mi se pare ca Chang dong-Lee a fost la spranceana pe langa esec, dar s-a folosit cu pricepere de multe detalii care sa-I asigure in final aplauzele.

Si iata ca sunt o gramada de simboluri care mi-au atras atentia pe parcursul lui, majoritatea dintre ele scumparate din mijlocul naturii datatoare de inspiratie, caci in jurul momentului creativ ne invartim de 2 ore. Trandafirii rosii sunt aducatori de durere, ei sunt in vaza doctorului la primirea vestilor proaste, la inceput atragatori, apoi devin de plastic, iar la fel ca in Tatarak-ul lui Andrzej Wajda, apa este element- martor la poveste, pe malul ei intalnindu-se personajele in cele mai delicate momentele ale tragediei lor. Apa ia mereu cate o viata.

Ce este de inteles aici, e ca nu facem altceva decat sa ne folosim de recuzita pentru a lasa finalul care pregateste in derularea lui disperarea femeii, e un aluat clocit pe care-l asteptam pe muteste, iar cu cat inaintam catre el, aceasta stare se amplifica luind conotatii neasteptate.

Legatura pe care coreeanul reuseste s-o surprinda, desi cum spuneam, intr-un mod foarte “lung” prezentat, este de o finete milimetrica care da dovada de un tupeu aproape ca primitiv. Legatura propriu-zisa dintre dorinta inflacarata a unei sexagenare, de a scrie o poezie si inspiratia creatoare care trebuie sa vina tocmai din interiorul unei tragedii familiare, este un subiect greu de rezumat in imagini, un subiect care asa cum spuneam reuseste sa invinga admiratia privitorilor si a criticilor sai.

Neuman

I-am descoperit recent, se numesc Neuman, sunt (surprinzator) spanioli, canta de mai bine de 10 ani, si-au lansat recent albumul The Family Plot pe care il puteti lua si asculta de aici, si toate astea pentru ca suna intr-un mare fel. So enjoy!

Concluzia Eca

Beginners ( dir. Mike Mills, USA 2010)

A Separation [Asghar Farhadi, Iran 2011]

Drama A Separation (“Jodaeiye Nader az Simin”) a regizorului şi scenaristului iranian Asghar Farhadi a făcut un tur de forţă în anul 2011, fiind proiectată în cadrul festivalurilor de film de la Berlin, Hong Kong, Buenos Aires, Istanbul, Bucureşti, Cluj-Napoca, Sydney, Karlovy Vary, Sankt Petersburg, Erevan, Melbourne, Toronto, Fukuoka, San Sebastian, Oslo, Atena, Helsinki, Calgary, Riga, New York, Rio de Janeiro, Abu Dhabi şi Amsterdam, precum şi la Festivalul de Film Telluride, urmând să fie lansată în ediţie limitată în cinematografele din SUA pe data de 30 decembrie 2011 de către studioul Sony Pictures Classics.

Avându-i în distribuţie pe actorii Peyman Moaadi, Leila Hatami, Sareh Bayat, Sarina Farhadi, Shahab Hosseini şi Babak Karimi, “A Separation” a beneficiat numai de recenzii pozitive şi şi-a adjudecat o sarabandă de premii prestigioase, fiind declarat cel mai bun film al anului la Asia Pacific Screen Award şi la Durban International Film Festival, precum şi cel mai bun film străin independent la British Independent Film Award şi cel mai bun film într-o limbă străină la New York Film Critics Circle Awards. Participarea la competiţia de la Berlin a fost recompensată cu trofeul Ursul de Aur din partea Juriului Internaţional pentru Asghar Farhadi, premiul Juriului Ecumenic pentru acelaşi Asghar Farhadi şi trofeul Ursul de Argint pentru întreaga distribuţie.(sursa)

Filmul incepe cu scena din sala de judecatorie unde Nader si Simin se cearta dintr-un motiv care declanseaza dorinta unui divort: femeia vrea sa emigreze intr-o tara care sa-I poata oferi fiicei sale Termeh, posibilitatea unei alte educatii si implicit a unui viitor mai solid, pe cand barbatul Nader respinge hotarator optiunea emigrarii amenintind cu boala tatalui sau imobolizat intr-un apartament. Actionind ca o scena-declansator, imaginea din sala de judecata care este o incapere saracita, unde actorii isi spun replicile in fata camerei ca in fata fotografului, pregateste o intreaga drama a unui cuplu simplu, cu un mariaj armonios, locuind modest intr-un apartament elegant din Iran.

Dupa plecarea sotiei emancipate, Nader o angajeaza pe Razieh pentru a se ocupa de treburile gospodaresti si pentru supravegherea tatalui diagnosticat cu Alzheimer. Povestea lui Razieh ataca intriga filmului, amintindu-mi aproape hilar de telenovelele spaniole in care pericolul venea de obicei din aparitia unei servitoare de clasa inferioara care ba strica ba invia ceva in casele cu etaje din cartierele de lux ale Castilliei. Ei bine si aici se intampla cam la fel numai ca daca incercati sa raportati totul la o scara estetic arabeasca, cu o servitoare provenita dintr-un cartier sarac (iranian), o femeie care respecta cu sfintenie religia (islamica) care este casatorita cu un barbat violent (irachian) si insarcinata cu un copil, ei bine daca reusiti sa va imaginati toata povestea asta, atunci m-ati inteles.

De fapt camera care filmeaza pe tot parcursul peliculei, arata ca un martor intrat brusc in viata linistita a unei familii, de parca cineva chiar i-a surprins pe oamenii astia in cel mai de rahat moment al vietii lor. Ce se intampla cu Razieh si cu sotul ramas nu e prosteala telenovelistica, e lupta dintre adevar si minciuna, dintre moralitate si religie, dintre frica si vinovatie, dintre educatie si dreptate sub insemnul unui proces legal in urma caruia Nader este arestat. Nu sunt eu un mare privitor de filme iraniene si recunosc ca nu i-am privit pe actorii lui Ferhadi si-n alte filme, dar ce fac oamenii astia din rolurile lor mi se pare experienta traita in direct cu echipa de filmat in carca.

Una peste alta, e aproape uimitor cum un film de 120 de minute poate sa-ti tina o gramada de lectii despre viata si nici macar sa nu ajunga sa te plictiseasca.

Intalniri cu Grade #1

Christoph Waltz & Kate Winslet
vs.

John C. Reilly & Jodie Foster

...in Carnage, by Roman Polanski.

Zestre cinefila #2

Dogtooth (dir. Giorgios Lanthimos, Greece 2009)

Giorgios Lanthimos: It didn’t really start as a story about family dysfunction as such. In the beginning, I was wondering about family life and parenting in general and if the way we think about it would ever really change. But I had a conversation with some friends one day, and I was making fun about the fact that two of them were getting married and having children, because today many people get divorced and kids are being raised by single parents, so I said there was no point in getting married. But although I was obviously just joking, all of a sudden they got extremely defensive about what I had said. This made me realise how someone I knew and who I would never have expected to react that way freaks out when you mess about with his family. And that’s how I got the initial idea about this man who would go to extremes to protect his family, and who would try to keep his family together forever by keeping his children away from any influence from the outside world, being firmly convinced that this is the best way to raise them.
The thing is that because the father really does have the best intentions for his children, or at least that is what he believes, he tries to provide them with the best environment to grow up in, like this big house with a big garden and a swimming pool and all that. But at the same time, he has to create all these myths and fears so that the children don’t dare going out of the house. But since he has been able to do that from the moment they were born it also shows just how much you can influence people’s minds and create a view of the world for them that is exactly the way you want it.

We need to talk about Kevin [Lynne Ramsay, USA 2011]

Ar cam fi timpul sa va spun si eu La multi ani!, apoi sa va urez un an 2012 fara Melancholii, sa fiti sanatosi si fericiti si increzatori in Natura voastra, sa nu va pierdeti luciditatea si nici Simturile, fie ele perfecte sau imperfecte, si intr-un final va doresc sa fiti alaturi de mine anul acesta pentru disecarile noastre comune, cu un 2011 incarcat si cu asteptari mari de la noul 2012.

Prima mea experienta din acest an se indreapta catre drama lui Lynne Ramsay “We need to talk about Kevin”, o adaptare a romanului cu acelasi nume al lui Lionel Shriver din 2003, o productie asteptata cu sufletul la gura din pricina misterioasei Tilda Swinton despre care va vorbeam mai multe anul trecut intr-un post in exclusivitate dedicat rolului sau din Io sono l’amore.

“We need to talk about Kevin” este genul de film care nu-ti poate disparea prompt din minte, mai ales ca din titlul lui ne dam seama de importanta adolescentului Kevin, fiul Evei, care realizeaza ceva monstrous, lucru pe care-l descoperim abia la sfarsitul filmului.

In "We need to talk about Kevin", Tilda joaca rolul Evei, o mama, una din multele cele care traiesc o depresie post-natala, o forma controversata de depresie din acest ultim deceniu. Sigur ca pe parcursul primei ore din film, reusim sa intelegem si motivele depresiei sale, date pe care le notam exact cum o faceam in Martha Marcy May Marlene, in mod concomitent alternand trecutului indepartat un prezent-trauma, iar apoi un alt moment al trecutului. De fapt asemanarile dramei Marthei si a Evei sunt nascute din acelasi nucleu, psihismul centrandu-se pe singuratatea dinauntrul unei catastrofe.

O vedem pe Eva in mai multe stadii ale vietii sale: post-catastrofala, in decursul unui trai linistit dintr-un orasel mic din New England, in mijlocul mariajului sau pre-Kevin cu Franklin, iar in primele din aceste stadii ,ca pe o mama disperata de cresterea propriului ei fiu.

Un lucru clar este ca regizorul Ramsay se joaca cu imaginatia noastra pe aproape toata durata filmului, dandu-ne ocazia de a-l vedea pe Kevin la inchisoare, vizitat de propria mama, un prezent in care lipsesc toate personajele din trecutul povestit; un context aproape confuz pentru noi in care o vedem pe Eva la inceputul filmului ca intr-o balta de sange asemanatoare baii de rosii latin-americana, o Eva plesnita de una dintre vecinele sale dintr-un motiv pe care inca nu-l cunoastem, un Kevin care isi tortureaza mama cu atitudinea lui si care face lucruri nejustificabile surorii sale pana la un adolescent care morfaie aproape monstrous mancarea; toate acestea trambitand asteptarea unui final catastrofal.

“We need to talk about Kevin” este exemplul temerii fiecaruia din noi in legatura cu educatia data copiilor nostri si cu intreg comportamentul parental al zilelor noastre; un triumf adus lui Ramsay si Swinton, dar o experienta aproape socanta in timpul vizionarii.