2011/03/30

5 stele pentru Tilda Swinton







Io sono l'amore (2009, dir. Luca Guadagnino)

Cat de provocator poate fi un film despre sotia de origine rusa a unui italian, mostenitor al unei mari afaceri de textile, stapana a unui conac imens din Milano si mama a trei copii pe jumate afaceristi, pe jumate artisti, pe jumate rusi, pe jumate italieni, care traieste o poveste de amor cu prietenul cel mai bun al fiului sau?

Ei bine, Luca Guadagnino a incercat foarte tare sa faca din el un exemplu de familie-afacere italianeasca moderna pastrand din reuniunile clasice mafiei italienesti in jurul unei mese care sa lumineze prea putin grimasa afaceristilor si asezand-o in centrul ei pe mama-sotia-amanta Emma, jucata de Tilda Swinton, actrita de origine britanica, care nu spune prea multe in italiana ei pocita, dar traieste viata italieneasca conformata. Adica haideti sa ne imaginam, un rus inchis intr-un corp stilat italienesc, cu mancare italieneasca, umor si gratie, familie italieneasca, iubire si amor. N-a spus nimeni ca n-a reusit, ba dimpotriva, numai Dumnezeu stie cum au gasit-o oamenii astia pe Tilda Swinton pentru rolul asta, iar ea are expresivitatea ei, Emma nu trebuie sa faca prea multe, Emma se potriveste rolului si atat.

Insa granduozitatea in sine a filmului nu este nici de departe data de jocul actorilor, numai pentru ca exista planul monstruos din spatele camerei de a adulmeca perfect suspansul in incuviintarea acestei baterii fastuoase a Italiei, a stilului, manierei picturale, trufasa, impunatoare a modei si respectului italienesti care infasoara perfect povestea familiei Recchi.
Aproape ca divin.

2011/03/27

Lectia de fotografie #2. Obstacole

Povestea incepe in felul urmator: in anul 1967, regizorul Jørgen Leth face un scurtmetraj numit The Perfect Human in care examineaza in mod netabacit, ipostazele umanitatii pornind de la trebuintele primare ale omului: igiena, hrana etc.

The Five Obstructions (2003) este un remake scanteietor al lui Lars Von Trier, care isi sfideaza idolul oferindu-i sansa de a replica 'avangardismul' sau vitreg. Provocarea consta in cele cinci obstacole-obiectii pe care Trier i le ridica la fileu lui Leth in asa zisul experiment controversat.

Mi s-o parut remarcant cinematografic in stilul fotografiei necioplite si vrednic de interes in fata directiei flemboaiante a lui Trier.
























2011/03/24

Orangelove [Alan Badoyev-Ucraina, 2007]

Din comoditate, va spun ca n-am cum sa incadrez acest film in lista celor din care ne luam portia de fotografie bine meritata, pentru ca n-am cum sa v-o si demonstrez, adica ar trebui sa-mprumut filmul, sa cropez din el mega imaginile si apoi sa vi le postez aici.
Multa munca care ar dura iar eu inca am bronsita, va rog sa apreciati c-am iesit pe seara, desi mi-s bolnavuta.

Am iesit sa privesc Orangelove, o poveste despre subiectul careia putem deschide maxim 2 fraze: doi tineri indragostiti, un el fotograf inrait si o ea studenta la Conservator isi gasesc un apartament de inchiriat acceptand un joc nebunesc de-al proprietarului, sa nu paraseasca perimetrul casei pana cand acesta va muri, in urma decesului, apartamentul ramanandu-le lor. Au voie sa iasa o singura data insa nu se mai pot intoarce.

Povestea in sine este intr-un mod foarte ambiguu prezentata, pentru ca nu exista actiune propriu-zisa decat monitorizari efective ale vietii in doi, iar putinele informatii ne sunt date in treacat (dac-ar exista un procedeu regizoral prin care sa se dea informatii subtil si vag, asa ar trebui numit), in schimb avem parte doar de momente lungi de tacere incheiate cu alte momente de tacere si vagi izbucniri ale personajelor.

Poi mie din start mi s-o parut ceva dubios, si va spun si de ce. In primul rand pentru ca recunosc imi pusesem problema unui film care trateaza iubirea si ma asteptam la un mod de abordare diferit mercantilului, apoi pentru ca citisem titlul si mi-o aparut un deja-vu fantastic al fostului Blue Valentine despre care nu stiam decat cam pe atat inainte sa-l privesc, dar de la care in final am aceiasi reactie. In fond actiunea in cele doua filme daca prin absurd le-am putea compara, este la fel de stinsa, reflectoarele sunt puse pe interior, pe exteriorul albastru din Blue Valentine care este acolo ca si motiv pentru a-i inlatura din ce in ce mai mult pe cei doi, pe cand portocalele din Orangelove mi se par calde si mai mereu impacate cu iubirea. De altfel exista si un moment de maxima frenezie cand se ridica parca tavanul acelui apartament in care atmosfera devenea clocita apasata si intra soarele portocaliu care topeste duritatile, incalzeste articulatiile si-i apropie din nou pe ei.

Ce trebuie voi neaparat sa stiti este ca acest film nu e deloc facut ca sa va spuna ceva ce nu stiati deja, spun asta pentru ca sloganul filmului pe care ulterior il vad este "ce stii tu despre iubire?". Nu, voi nu trebuie sa va tineti strans de poveste ci doar sa va lasati purtati de ea, in fond filmul este facut nu pentru succesuri nelimitate in salile de cinema ci pentru munca de imagine si de regie absolut senzationala, pentru muzica fina si bineinteles pentru linistea pe care toate acestea insumate trebuie s-o lase in voi. Touché!

2011/03/21

Birds, Orphans and Fools [Juraj Jakubisko, Cehoslovacia-1969]

Primele imagini ale filmului sunt demente. Si se tot lungesc, o sa ajungeti cam la 15 minute din el gandindu-va ca nu e nimic mai mult decat extraterestrialitate si dementa pura.
O sa vedeti o scena si neaparat nu veti putea rata recuzita care se vrea evidenta: mere asezate cu atentie pe masa, un pat dezordonat, niste cearsafuri atarnate de un tavan absent din cadru, un pian si pasari, toate vor sa trimita mesajul de dezordine si nebunie.
Va aduceti aminte brusc de faptul ca filmul se numea Birds, Orphans and Fools si ca ati identificat cu succes primul cuvant din titlu. Bravo. Apoi va fac cu mana 3 personaje, 2 baieti si o fata, iar ocazional un mos cu fata de cretin care se tot stramba prin cadru.

Va asezati aparatul pe trepied si incepeti calatoria intr-o lume obscura a fotografiei cinefilice, o lume asezata carnavalesc acolo dar pastrata cu grija la naftalina: intai baietii, apoi fata...mmmm, o sa ramaneti mai mult timp la fata, e tunsa scurt, cu parul morcoviu, cu buze carnoase si ochi vioi, cu picioare lungi pe care veti vrea sa le pozati oricum. Serios acum, o sa va tot saturati de atatea fotografii si cand va va fi lumea mai draga veti fi mutati ca din oala pe niste ruine dintr-un mijloc de camp. Ii lasati sa se scalambaie pe cei trei in mod tipic scenariului si apoi atentia va va fi stoarsa de un ultim cadru acolo, cu cei trei imbratisandu-se in timp ce se pronunta cuvintele "Cause we are nothing but orphans". Din cate imi aduc aminte, suntem fascinabilii descoperitori ai celor 2 cuvinte din titlu. Iar in continuare mandrii spectatotori ai demonstratiei de ceea ce Jakubisko va vrea prin fools.

Vedeti voi, cumva in mod opus aranjamentlui acesta dezordonat este explicatia meticulos pusa la punct care vine si-l sustine fantastic de bine.

De altfel love triangle-ul asta despre care va ziceam, cu care sunt sigura ca sunteti familiari inca de la Visatorii lui Bertolucci, are handicapurile lui, ca orice love triangle. Fata intretine relatii intime cu unul dintre baieti, se simte aici cumva ruptura ca si intensitate de daruire dintre cei doi, care creste si creste pana ajunge la o extrema, pe care asa cum veti ghici o va impinge pe ea in bratele jucatorului cu nr. 2.

In spatele intregului scenariu exista alegoria acestui manifest politic al timpului plasat in Bratislava care descrie, din nou, intr-un mod carnavalesc finalul anilor 60 in Republica Sovietica.

Suntem transportati in timp, dintr-unul al visului, in care fostii copii sunt acum oameni maturi, portretul maturitatii fiind cu repeziciune si sacadat punctat de imaginea unor babe intinse pe campuri.

O sa aveti parte de un motiv imprevizibil pentru a ajunge la un final previzibil, iar intreg filmul vi se va parea scurs intr-un mod atat de linear si ordonat, cumva retoric total impotriva a ceea ce ati putut capta inca de la inceput.
Nici nu stiu daca imi doresc sa reprosez ceva filmului, nici macar nu stiu ce.

2011/03/20

Picture in picture

captured from "The Man without a past" 2002, dir. Aki Kaurismaki

2011/03/19

capture from "Le scaphandre et le papillon"2007, dir. Julian Schnabel

2011/03/17

Filmul de joi

Hollywood-ul este cultivat la publicul sau printr-o simpla identificare, si asa a fost mereu si probabil ca asa va ramane, a preludiului actului sexual; filmele sunt create astfel pentru a-i starni pe oameni, ei doi umar langa umar incalziti si infierbantati.
Isi punea cineva o intrebare excelenta cu privire la asta, si anume ce naiba fac tinerii astia dupa ce ies de la un film ca Batman-Inceputuri?

Si asa ridicam spranceana mea ciupita de invidie ca un decent mizantrop crezandu-va entuziasti cu cinemaurile voastre independente, saracite de pofta ochiului manjit si mercantil care nu va vindeau gogoasa americana, sau cel putin nu doar pe ea si nu-mi mai ramasese decat speranta unui vis ingust ca intr-o reverie, un cinema la colt de strada, o sala mica cu pereti crapati, cu scaune decente, cu oameni singuratici notand ceva-uri prin agende, privind in ochi artistul si nu curentul.

Nu, la noi nu se intampla inca fenomenul "cinema" aproape de ascunsele noastre dorinte, dar se gasesc alternative solide care ne aduna: Miscarea Culturala Constanta prezinta Filmul de Joi, in fiecare joi.

2011/03/15

Lectia de fotografie #1. Foamete

Am privit Hunger si va avertizez, daca vi l-ati imaginat pe Christian Bale mai mult de 5 ori dezbracat dupa The Machinist, inseamna ca visurile voastre au violat realitatea si va plac barbatii aproape descompusi, daca va dezgusta imaginile de genul pana sa va provoace varsaturi, mai bine ne uitam impreuna la un alt film.

Hunger este povestea reala a lui Bobby Sandsun si de aici o sa incepem copy/paste pentru ca ma gandesc ca poate chiar sunteti interesati de idee: "membru al Armatei Republicane Nord – Irlandeze incarcerat pentru atacuri armate, posesie de arme si incendiere si condamnat la 14 ani de detentie in inchisoarea Maze din Belfast, care a participat la protestul no-wash organizat in inchisoare de catre Brendan Hughes si care a constat in murdarirea peretilor celulelor cu excremente umane si in refuzul prizonierilor de a se spala si de a imbraca uniforme speciale de puscariasi, purtand doar cate o patura care sa le acopere goliciunea trupurilor.
De asemenea, Bobby Sands a urmat in anul 1981 o greva a foamei draconica timp de 66 de zile cu scopul de a obtine drepturi similare cu cele ale prizonierilor de razboi pentru camarazii sai din Ira"

Steve McQueen care isi face in 2008 debutul cinematografic cu acest film isi pune toate fortzele intr-o ecranizare a carei idei se centreaza intr-un dialog de 20 de minute din durata filmului, prin care atentioneaza publicul de cauza prezentei lui in fata ecranului si apoi isi dedica restul de 80 de minute pozand cadrele, fixandu-le si potrivindu-le pentru cea mai reala experienta fotografica.